Nu ştiu la alţii cum au procedat, dar la mine ursitoarele s-au fâsticit. Probabil şi-au încurcat iţele, aşa încât, exitenţa-mi, deja hazardată, a fost sortită celor mai cumplite sfâşieri. Cu modestie afirm aceste lucruri încercând să transpun în cuvinte ce oricum nu sunt capabile să exprima adevărul pur. Mă găsesc incapabilă a arunca un fir de nisip în ochii cititorilor mei dragi din plaja zdrenţuită a trăirilor care şi-au găsit adăpost în întortocherea asta numită “eu”.
Ca orice om, ca orice femeie care-şi merită acest titlu, am trăit o vreme în care cărăbuşi mişunau prin venele-mi tinere mustind a viaţă atunci când EL apărea. Nu vă spun ce extaz, ce paroxism, cât pathos… Era cel mai bun timp al meu pe care, în febrilitatea adolescentină, aveam impresia că-l pot păstra atâta cât vreau eu. Am avut certitudinea, pentru o clipă, că ursitoarele-nebunele au uitat de pariul pe care-l făcuseră ele între ele în legătură cu destinul meu sortit a fi veşnic zbuciumat. – să nu credeţi că eu cred în predestinaţie sau fleacuri din acestea, ci doar mă autoamăgesc găsind o sursă exterioară responsabilă cu toate problemele izvorâte din mine, dar pe care nu le pot accepta ca avându-şi sediul tot în mine. – Bine-nţeles că timpul nu a stat în loc şi m-am trezit deodată azvârlită într-o vreme în care-mi doream vitejeşte să uit c-a existat cealaltă dimensiune; cea fără limite impuse de secunde.
Cu stoicism am răbdat toate şuturile pe care doamnele despre care v-am vorbit mi le-au expediat fără pic de milă. Prin gâlgâituri şi sughiţuri infundate am privit, de pe banca de rezervă, cum eram silită să fac salturi interioare pe care dac-aş vrea să le transpun în măsurători exterioare, acestea s-ar traduce prin ani lumină. În urma acestori glume proaste pe care Necunoscutul mi le-a făcut, nu am mai putut aduna decât zdrenţe. Le-am cârpit cum am putut mai bine, dar rezultatul nu e deloc promiţător: un găinaţ existenţial pe care-l ingurgitez la nesfârşit.
Dar chiar şi-aşa, potrivnicii mei s-au decis să joace cartea finală. Nu prea le-a plăcut ideea că le-am făcut jocul şi i-am mai tras şi eu pe sfoară pe ici pe colo. Aşa că după o meditaţie profundă, au găsit cu cale să ma răpună strangulându-mi orice putinţă de împotrivire lor prin reînvierea acelui trecut miezos. Au refăcut teoria nimicului şi au intervenit printr-un “îmi pare rău”. Şi-au încleştat apoi rânjetele diaboleşti, căci ştiau că au câştigat. Cât despre mine? S-a întâmplat tot ce fusese prevăzut: amintiri în valuri gigantice au declanşat cataclismul interior. Răbufniri ale trecutului, dorinţe refulate ce vor să-mi invadeze micul şi unicul spaţiu de linişte, pasiuni care vor să smulgă cenzura cu care fuseseră incătuşate. Abisul incertitudinii şi certitudinea nesiguranţei.
Nu-mi doresc decât să fiu liberă. O eliberare care va veni doar urmare a unei obsesii muzicale aparţinând unui timp bâlbâit. Ascultaţi-o:
