Întunericul – din ciclul “Paşte Fericit”

PRIMA ZI

Adaptare post-modernă la

Eli, Eli, Lama Sabactani?

Nu sunt vreo sentimentalistă nevrotică scăpată din frâu şi nici vreo schizoidă făţişă. Ştiu să trec peste tristeţile şi melancoliile zilnice cu fruntea sus. Cu toate astea, sărbătorile nu le pot suferi. Dacă celelalte zile îşi răsfrâng veninul mai mult sau mai puţin asupra existenţei mele de termită, zilele premergătoare marilor sărbători ale creştinătăţii mă dărâmă. Fac din mine o scamă aruncată în eter şi nici atât. Pe stradă, în drumul spre birou, îmi anesteziez durerea prin muzica ce urlă-n căşti şi astfel reuşesc să scap de ingurgitarea forţată a discuţiilor pe tema pregătirilor festive. La birou încerc sa-mi fac treaba migăloasă, prefăcându-mă că nu mă interesează subiectele legate de pregătirea pentru Paşte ori de mini-vacanţele bine puse la punct de către colegii mei. Stau aplecată peste masa roasă de vreme şi abia reuşesc să-mi stăvilesc lacrimile. Deja când ajung acasă, durerea e atât de prăfundă încât nu-s în stare nici să beau o înghiţitură de apă. Ea pare că-i oţet. Singurătatea sfâşie orice urmă de optimism ce era păstrată pentru vreme de restrişte. La teve, pe net, pe blog, pe bloC, în casă, afară, peste tot creştinătatea se pregăteşte de marea sărbătoare. Pe scara mea se pot simţi aromele diverse ale bunătăţilor ce vor fi aşezate cu grijă pe masa pascală.

Văzându-mă în situaţia în care nu pot face nimic pentru a înfrunta înc-o dată demonul ce-şi freacă labele satisfăcut, ies pentru o plimbare scurtă. Îmi spun că aerul primăvăratec mă va desţelini din letargie. Însă pe aleile parcului pline de bunicuţe ce-şi scot nepoţii la plimbare, simt că toată lumea mă priveşte cu ochii injectaţi de veninul pe care nu-l mai pot duce. Sunt motivul de râs al micilor năzdrăvani care ma înfurie groaznic. Încă o cauză pierdută. Mă întorc in cutia mea şi mă îndrept spre ultimul loc de salvare: dulăpiorul din bucătărie care ascunde o sticlă cu vin. Sunt hotărâtă să-mi beau minţile şi să uit de singurătate. Lichidul dulce-acrişor se prelinge pe cristalul paharului până ce acesta se umple. Cu mişcări sobre îl duc spre gură, pregătindu-mă pentru elixirul artificial. După două înghiţituri însă, o greaţă nu doar fizică îmi cuprinde trupul ce-ncepe să tremure spasmotic. Paharul cade pe podea şi mii de cioburi din mine zac răpuse.

S-a sfârşit.