Spunea un bloger drag mie că la concertele Ţapinarii are parte de cele mai triste beţii. Şi asta nu neapărat pentru că muzica lor e depresivă, ci pentru că, odată ce “ţapina” lor te inşfacă, nu te mai lasă până nu te tăvăleşte prin cele mai lugubre emoţii pe care sufletul uman le-ar putea experimenta.
La-nceput mi-a fost greu, nu puteam să adun plusul cu minusul, haosul cu ordinea şi să creez un ideal. Am visat Utopia. Apoi, subit, fericirea mi-a fost întruchipată sub forma unui lucru mărunt, a unui pitic ce dansează. Cu tot cu Piesa Serioasă ce-am compus-o urmare-a unui Embargo pe creier şi Discuţiei cu Dumnezeu pe care-am avut-o,
Am ridicat pumnul spre cer
Şi-am urlat:
De ce a trebuit să vină? De ce a trebuit să plece?
De ce dracu a mai venit?
—deci, îi iubesc!—
