Noul ateism şi “cei patru călăreţi ai Apocalipsei”(1)

Deşi ateismul îşi găseşte obârşiile încă din Grecia antică în ceea ce numim Epicurianism, el a dobândit sensul pe care-l cunoaştem astăzi in jur de sec.XV, în Franţa, odată cu infiltrarea Iluminismului. Lăsând etimologia cuvântului la o parte, cert e că ateismul, într-o formă sau alta, a existat de când e Pământul şi nu-şi va găsi finalitatea până când însăşi planeta aceasta nu şi-o va găsi pe a ei.

Interesant este faptul ca noul ateism vine cu o teorie care capătă tot mai mare popularitate chiar şi-n rândurile creştinilor, paralizându-i mai ales pe tineri, care nu mai văd în Biserică decât fie un spital pentru alienaţi, fie un mijloc mârşav al clericilor de a se îmbogăţi pe seama credincioşilor. În combaterea acestui fundamentalism religios, vin cei 4 magnaţi ai ştiinţei contemporane (Dawkins, Hitchens, Harris, Dennett) supranumiţi “The four Horsemen” care înfăţişează noul ateism pus sub spectrul ştiinţei şi al evenimentelor sociale contemporane. Acest cvartet însumând idei unitare a apărut dupa “11 septembrie”. Iată ce afirma marele biolog şi om de ştiinţă Richard Dawkins într-una dintre cărţile sale devenită best-seller al carei titlu e foarte relevant pentru studiul nostru – “God Delusion”:

„Imaginaţi-vă o lume lipsită de religie. Fără atentate sinucigaşe, fără 11 septembrie sau 7 iulie, fără cruciade şi vânători de vrăjitoare, comploturi, războaie şi separatişti, fără războaie israeliano-palestiniene, masacre între sârbi, croaţi şi musulmani, persecuţii ale evreilor sau atacuri nord-irlandeze. Fără acei tele-evanghelişti cu costume strălucitoare şi coafuri bu-fante, care le spun oamenilor despre banii lor că «Dumnezeu vrea să daţi, până la suferinţă». Fără talibani care să arunce în aer statui antice, fără execuţii publice ale celor care proferează blasfemii şi fără femei biciuite pentru crima de a-şi fi arătat faţa… O lume tolerantă şi raţională, care să ia în calcul şi posibilitatea că Dumnezeu nu există — sub nicio formă şi pentru nicio religie.”

Lumea utopică creată aici, nu are putinţa de a se materializa, în opinia autorului, datorită unui singur inamic: religia. Daca acesta va fi exterminat, atunci Paradisul va putea fi recreat. Să nu uităm însă de faptul că o credinţă într-un dumnezeu, nu are prea multe de-a face cu Religia. Ori de la a renunţa la religie, până la a renunţa la Dumnezeu, e cale lungă. Nu doresc să fac speculaţii pe marginea subiectului şi nici să aduc argumente împotriva modului acestuia de gândire. Ceea ce m-a intrigat însă la abordarea lui Dawkins, a fost viziunea pe care o are el asupra celor ce cred în Dumnezeu: toţi sunt nişte încuiaţi incapabili de a descifra tainele ştiinţei. Deşi progresul ştiinţific a fost stopat de către Biserică în perioada neagră a istoriei, Evul Mediu, el a izbucnit tot urmare minţii unor credincioşi. Chiar dacă toleranţa religiosă a avut şi părţi întunecate (Inchiziţia), ţările tolerante de astăzi care sunt şi cele mai dezvoltate de altfel, sunt cele creştine. Probabil acest aspect a uitat Dawkins sa-l menţioneze. De fapt el este suspectat de reducţionism.

Lăsând însă politica religiei la o parte, esenţa creştinismului, în mod cert, nu mai e ce-a fost odata. Şi-aici cei 4 au dreptate. De fapt se agaţă de ceea ce-a devenit azi creştinismul, o bişniţă care se vinde bine, pentru a-şi infiltra teoriile lor cu privire la negarea Divinităţii. Cine va avea caştig de cauză?

Apropierea Marii Amieze, zare în care ar fi trebuit să apară Supraomul nietzschean şi-a pierdut conturul. Acum are loc o reîntoarcere la Apocalipsa. O nouă interpretare a ei. O interpretare ateistă care sfâşie, îngroapă şi risipeşte-n cele patru vânturi orice dram de credinţă ascunsă-n cel mai întunecos ungher al sufletului omenesc.

—va urma—