Despre prietenie. Lia-fata cu ochii de smarald.

Am citit azi ceva aparţinând lui Maupassant care mi-a făcut sângele să circule mai repede prin artere:

“Cunoşti ceva mai înfiorător decât această necontenită atingere a oamenilor pe care nu-i putem pătrunde? Ne iubim unii pe alţii ca şi cum am fi înlănţuiţi, aproape, cu braţele întinse, fără să izbutim să ne cuprindem. Ne munceşte o nevoie chinuitoare de unire, dar toate silinţele noastre rămân sterpe, dăruirile inutile, mărturisirile nerodnice, îmbrăţişările neputincioase, mângâierile zadarnice. Când nu vrem să ne amestecăm unii cu alţii, elanurile unuia către celălalt nu izbutesc decât să ne izbească unul de altul.”

Întotdeauna am găsit că prieteniile cu o persoană de acelaşi sex, în cazul femeilor, sunt futile, aproape nule. Şi asta nu doar pentru că manifest o scârbă reală faţă de majoritatea entităţilor care fac de ruşine sexul femeiesc, ci şi datorită faptului că doar faţă de un bărbat pot nutri cele mai verosimile sentimente de empatie în cazul unei amiciţii.

Lia este totuşi o excepţie. Una fericită. Să nu vă închipuiţi nu ştiu ce poveste împopoţonată cu fluturaşi verzi şi pijamale roz. Nu. Pe Lia nu am văzut-o decât o dată aşa cum mi-o amintesc acum. Era însă o dată la care sfâşierile mele lăuntrice s-au concretizat cel mai bine în ochii ei mari şi trişti. Aveau totuşi o strălucire enigmatică, ceva ce aducea a zbucium şi infantil în acelaşi timp. Aducea a durerea pe care eu nu am putut-o nicicând exprima. O noapte-ntreag-am stat şi i-am privit pierdută ochii, mângâindu-i creştetu-i de copil pe care viaţa l-a trântit în cocina-i împuţită prea de timpuriu. Totuşi nu a plâns. Eu da. Pe dinăuntru.

Azi Lia e femeie. La fel şi eu. Dar ochii ne-au rămas aceiaşi. De copil.

de la suflet de femeie la suflet de femeie