Azi a fost azi. În totul. Încă de dimineaţă m-am trezit cu un gust de praf. E primăvară, dar oraşu-n care-mi duc existenţa claustrofobică se asfixiază odată cu mijirea zorilor cu un aer duhnind a prăjeală cosmică. De cum am deschis ochii pentru a îmbrăţişa aceeaşi privelişte de fiecare zi, am realizat vădit că întregul meu sistem de percepţie funcţiona anapoda de parcă toate simţurile mă trageau inapoi spre culcuşul oniric mirosind a ploaie şi magnolii. Mi-am zis “urăsc Soarele!” dupa care, cu mişcări pripite m-am pregătit să fug spre birou. Pe drum, acelaşi sentiment persista. Muguri plesnind în floare deja moartă, verde acoperit de un strat de praf care-ţi trezeşte indignarea, aer irespirabil la primele ore ale dimineţii. Greaţa, urmare a puzderiei de oameni invadând vechiul autobuz ca nişte moluşte perverse, este cu greu tăiată de beat-urile obsesive din căşti “i`m just looking, i`m not buying”.
La muncă, ajunsă deja extenuată, mi-am impus să stau nemişcată, aplecată peste vechile materiale reciclabile, cochetând cu bani ce nu se vor materializa nicicând în dreptul persoanei mele. L-am văzut pe el şi pentru prima oară în această zi am schiţat un zâmbet. Se fac vreo două luni de când, săptămânal, îi zăresc chipul printre hârţoage, rutină şi birocraţie. M-a salutat şi azi ca de obicei, după care s-a dus la colegii mei pentru a-şi rezolva termenii contractului. Totul nu durează decât câteva secunde de fiecare dată. Vine, salută şi pleacă. De multe ori m-am gândit să-i adresez un inofensiv “cum e azi?”, dar de fiecare dată când vreau să dau curs cuvintelor, mă ia cu leşin şi sfârşesc prin a-mi frânge mâinile de neputinţă. De câteva ori mi-a venit ideea chiar sa-l impresionez, însă, slavă cerului, îmi dau seama de banalitatea situaţiilor închipuite înainte de a concretiza vreun gest. Pe de altă parte, îmi dau seama că dac-aş îndrăzni să vorbesc vreodată ceva cu el, n-as avea niciodată şansa vreunei legături sentimentale. Nu trebuie să ai cine ştie ce simţ al ridicolului ca să-ţi dai seama cât e de absurd totul. Dar tocmai această situaţie întortocheată, naşte în mine simţiri a căror intensitate paralizează orice schiţare a realităţii obiective.
Am început să-i studiez gesturile. Când zâmbeşte face nişte minuni de gropiţe în obraji. Atunci îi răspund şi eu cu un zâmbet stângaci, aplecată peste vechile tabele, ca într-un dialog nenăscut al gesturilor tandre. Se îndepărtează senin fară să aibă habar că o dată pe săptămână provoacă-n jurul lui o energie asemănătoare unei “Jucării” atomice. Dac-ar bănui măcar, probabil n-ar mai schiţa acel zâmbet contagios. Însă deocamdată e bine. Nu ştie nimic.
