The Zimmers. Când vârsta nu mai e un ghimpe-n coastă.

Trebuie să recunosc că-i displac tot mai mult pe bătrânei. Mă refer la pensionarii de la oraş care-mi fac viaţa insuportabilă. Ei bine, există şi-o categorie de oldmen pe care-i plac, cu care mă simt mai bine decât în prezenţa oricărui om de vârsta mea, însă niciodată nu m-am gândit că există ceea ce voi prezenta.

The Zimmers e trupa rock ce conţine cei mai bătrâni componenţi. Şi nu e vorba de o vârstă respectiabilă-n rock (aka 60), ci de 90, si chiar 100 de ani (cel mai bătrân are 101). Ştiu că pare o poveste methusaleică desprinsă din vremurile Genezei, însă nu-i aşa. Şi contrar oricăror aşteptări, muzica bătrâneilor ăstora “gârboviţi” e FOARTE TARE.

Dacă ai avut contact vreodată cu nume grele din paleta rock-ului mondial, cum ar fi U2, Nirvana, The Who, Radiohead, Led Zeppelin, atunci nici cover-ul la “My Generation” de la The Zimmers n-ar trebui sa lipsească de pe lista ta de preferinţe. A rock band of 40 OAP`s with more agression than Nirvana, and more style than The Who, aşa aş defini eu excelenţa în ceea ce priveşte muzica rock. Toate astea fiind spuse şi confirmate, trebuie să recunosc că am început să gândesc în nuanţe mai primăvăratice atunci când vine vorba de vârsta a treia. Cum ar fi dacă pensionarii noştri n-ar mai sufoca oraşele cu existenţa lor precară pe care nu caută să şi-o îmbunătăţească? Ce s-ar întâmpla cu ţara asta şi cu-ntreg Pământul daca ar exista un The Zimmers in fiecare oraş? Nu am abilităţile unui vizionar, însă un lucru l-aş putea spune sigur: conflictul dintre generaţii s-ar risipi ca roua dimineaţa. Nepoţii şi-ar privi bunicii cu maximum de respect. Bunicii nu i-ar mai sâcâi pe nepoţi. Azilele de bătrâni vor fi desfiinţate. Va fi pace pe Pământ. Si linişte în Univers.

A, şi cel mai important: MOARTEA nu va mai exista, căci tinereţea se va perpetua la nesfârşit indiferent de vârsta biologică.

ps: ok, recunosc, am exagerat puţin… dar, totuşi, priviţi-i şi voi! SUNT GENIALI!

F my generation! this ONE rocks!

Ce-am (mai) făcut eu de Paşti

Întunericul – din ciclul “Paşte Fericit”

PRIMA ZI

Adaptare post-modernă la

Eli, Eli, Lama Sabactani?

Nu sunt vreo sentimentalistă nevrotică scăpată din frâu şi nici vreo schizoidă făţişă. Ştiu să trec peste tristeţile şi melancoliile zilnice cu fruntea sus. Cu toate astea, sărbătorile nu le pot suferi. Dacă celelalte zile îşi răsfrâng veninul mai mult sau mai puţin asupra existenţei mele de termită, zilele premergătoare marilor sărbători ale creştinătăţii mă dărâmă. Fac din mine o scamă aruncată în eter şi nici atât. Pe stradă, în drumul spre birou, îmi anesteziez durerea prin muzica ce urlă-n căşti şi astfel reuşesc să scap de ingurgitarea forţată a discuţiilor pe tema pregătirilor festive. La birou încerc sa-mi fac treaba migăloasă, prefăcându-mă că nu mă interesează subiectele legate de pregătirea pentru Paşte ori de mini-vacanţele bine puse la punct de către colegii mei. Stau aplecată peste masa roasă de vreme şi abia reuşesc să-mi stăvilesc lacrimile. Deja când ajung acasă, durerea e atât de prăfundă încât nu-s în stare nici să beau o înghiţitură de apă. Ea pare că-i oţet. Singurătatea sfâşie orice urmă de optimism ce era păstrată pentru vreme de restrişte. La teve, pe net, pe blog, pe bloC, în casă, afară, peste tot creştinătatea se pregăteşte de marea sărbătoare. Pe scara mea se pot simţi aromele diverse ale bunătăţilor ce vor fi aşezate cu grijă pe masa pascală.

Văzându-mă în situaţia în care nu pot face nimic pentru a înfrunta înc-o dată demonul ce-şi freacă labele satisfăcut, ies pentru o plimbare scurtă. Îmi spun că aerul primăvăratec mă va desţelini din letargie. Însă pe aleile parcului pline de bunicuţe ce-şi scot nepoţii la plimbare, simt că toată lumea mă priveşte cu ochii injectaţi de veninul pe care nu-l mai pot duce. Sunt motivul de râs al micilor năzdrăvani care ma înfurie groaznic. Încă o cauză pierdută. Mă întorc in cutia mea şi mă îndrept spre ultimul loc de salvare: dulăpiorul din bucătărie care ascunde o sticlă cu vin. Sunt hotărâtă să-mi beau minţile şi să uit de singurătate. Lichidul dulce-acrişor se prelinge pe cristalul paharului până ce acesta se umple. Cu mişcări sobre îl duc spre gură, pregătindu-mă pentru elixirul artificial. După două înghiţituri însă, o greaţă nu doar fizică îmi cuprinde trupul ce-ncepe să tremure spasmotic. Paharul cade pe podea şi mii de cioburi din mine zac răpuse.

S-a sfârşit.

Audrey Hepburn şi al ei moon secret

Atunci când rosteşti “Audrey Hepburn“, rosteşti sau Breakfast at Tiffany`s, sau Moon River. Frumoasa actriţă care va plăcea atâta timp cât va exista viaţă pe Terra a fost un talent care nu a fost trecut cu vederea nici chiar de cel mai influent om al vremii sale. Recent s-a făcut cunoscut publicului larg ca nimfa juisoare interpretând cu atâta măiestrie arhicunoscuta piesă ce l-a consacrat pe Henry Manciny, a experimentat ea însăşi versurile acesteia împreuna cu nimeni altul decât preşedintele John.F.Kennedy. Se pare că aceştia au avut o relaţie amoroasă şi că, însuşi preşedintele, o considera pe Audrey o femeie cu care-i plăcea într-adevăr să petreacă timpul.

Paiul care va aţâţa mintea deconspiratorilor asasinatului preşedintelui e dat de faptul că Audrey i-ar fi cântat amantului ei “la mulţi ani” la ultima aniversare a acestuia, în 1963, înainte ca liderul politic să-şi sfârşească viaţa într-un mod enigmatic.

Probabil că J.Kennedy a primit ultima lui gură de aer cu adevărat necontaminat în prezenţa acestei dovezi de netăgăduit a eleganţei feminine, a rafinamentului şi a talentului artistic încununate de modestia prin care s-a făcuit remarcată aceasă femeie care-şi merită cu adevărat numele de femeie.

The Nines

e numele filmului pe care tocmai l-am văzut. Încadrându-se în tiparul filmelor gen K-Pax şi acesta exploatează ideea unei realităţi simulate echivalente unui timp multidimensional. Povestea e compusă din trei părţi în care personajul principal care e, pe rând, actor, scenarist şi designer de jocuri pe calculator se confruntă cu o realitate diferită de cea subiectivă. El este silit să aleagă între amica/prietena/soţia sa (care sunt reprezentate de acelaşi personaj)- o tipă fatty şi blonda care-cearcă să-l ispitească spre o realitate neaccesibilă nouă. Numărul 9 se repetă obsedant, el fiind cel care simbolozează adevărata identitate a eroului – un înger. Este exploatată ideea divinităţii care a creat lumea urmare a gandurilor sale hazardate, fapt pentru care situaţia aici pe Pământ este cea prezentată de un joc. Piperul este adaugat de “greşeala” strecurată în scenariu: îngerului buclucaş îi place viaţa din spaţiul şi timpul nostru, motiv pentru care un alt nouar, trebuie să vină să-i “deschidă ochii”. Finalul e destul de previzibil, arhanghelul alegând să se întoarcă pe planeta lui, desprinzându-se de a noastră şi luând forma unui romb fosforescent care se pierde în mulţimea punctelor luminoase ale Universului.

Cu totul, a fost un film destul de slăbuţ cu o abordare nelipsită de clişee, dar a cărui idee de bază e una interesantă: realitatea umană este produsul unui joc iluzoriu al unei inteligenţe ce nu are nimic de-a face cu omenescul. Pentru asta ar merita văzut.

LATER EDIT: dacă nu pentru idee, măcar pentru coloana sonoră care e aproape perfectă trebuie vizionat.

Lecţii magice cu un faun(d) – August Rush

You know what music is? God’s little reminder that there’s something else besides us in this universe; harmonic connection between all living beings, every where, even the stars.

De-a lungul vremii, muzicii i s-au dat multe definiţii aşa încât mă găsesc inaptă de a mai înşira acum câteva cuvinte care oricum, au mai fost spuse cândva. Se spune că despre lucrurile cele mai apropiate ţie, cu greu poţi te poţi exprima. Este exact ceea ce experimentez eu acum.

Pelicula vizionată m-a dus cu gândul la muzica sferelor, aşa-numita muzică a îngerilor. Muzică a sferelor, tocmai pentru că ea se găseşte pretutindeni, în orice şi în oricine. Muzică a sferelor, pentru că ea e capabilă să unească ceea ce destinul implacabil a rupt pentru totdeauna. “I believe in once upon a time”- aşa debutează povestea lui Evan Taylor, un orfan, care la 11 ani chemarea muzicii îl face să părăsească centrul de plasament în care crescuse şi să plece în cautarea părinţilor săi. Numele celebre (Kerri Russel-mama, Jonathan Rhys Mezers-”tata” de la Versace şi Hugo Boss, Robin Williams-vrăjitorul, Terrence Howard-asistentul social), coloana sonoră şi povestea originală, fac din acest musical unul nominalizat la Oscar, care-ar trebui să fie pe lista oricui de must see it!

Cât de departe poate merge muzica? Merge până-ntr-acolo încât e stare să dea viaţă, s-o ia, pentru a o dărui din nou în deplinătatea ei. Sunt tratate mai multe laturi ale muzicii, de la cea curativa până la cea maladivă, de la muzica ce porneşte din inimă şi care se autosatisface prin ea însăşi până la industria muzicală exploatată în scopuri mârşave. Ca la nici un alt film, la acesta mi-am dorit extrem de mult un happy end. Trăiam pe scena din Central Park alături de micul talent, îi controlam fiecare gest al mîinilor în timp ce dirija orchestra, simţeam licărirea din ochii lui, strigătul halucinant al muzicii ce n-a ţinut cont de spaţiu şi timp şi a restabilit legătura edenică trup-suflet. În concluzie, a fost un film ce l-aş eticheta drept un climax continuu a cărui intensitate nu se modifică până după final.

I believe in music the way some people believe in fairy tailes. I believe in music, i believe in once upon a time. Because “music” brought you to me. Because “once upon a time” stole me from you. And because the music will be that who make US come back. to music.

Noul ateism şi “cei patru călăreţi ai Apocalipsei” (2)

Christopher Hitchens nu e tocmai un om de ştiinţă cum sunt ceilalţi trei confraţi ai săi, ci el e un jurnalist care mânuieşte extrem de bine arta cuvântului, un om care şi-a unit toate resursele în vederea atingerii unui singur scop: anularea religiei. Ideea lui de bază este atributul otrăvitor al religiei. “God is not great. How religion poisons everything” ramâne cartea sa de căpătâi, lucrare în care e dezbătută ideea amintită mai sus. Religia este extrem de nocivă pentru creierele noastre de primate neevoluate consideră Hitchens. De ce totuşi otravă? Dacă e să ne întoarcem la etimologia acestui cuvânt, vom găsi că el înfăţişează caracterul maladiv, uneori mortal al unei substanţe toxice ingerate. Şi categoric, aici mintea ne poartă la Războiul sfânt, război a cărui finalitate probabil nu se va materializa nicicând. Asta face religia. Ucide. Mulţi au murit în numele credinţei lor şi mulţi omoară sub acelaşi steag. Teroarea nevrotică a împânzit orice colţ al lumii post-moderne. Dumnezeu este un tiran căruia îi place mirosul sângelui, care se îmbată cu el şi nu acceptă sevrajul. În plus, El e un Dumnezeu discriminator întrucât are un trib favorit pe care-l numeşte “poporul său”. Totodată, situaţia zeului teist este şi mai tristă. Homo sapiens a apărut acum 100 000 ani (?!), asta înseamnă că timp de 90-şi-ceva de mii de ani, Yehova a stat cu mâinile în sân în timp ce oamenii erau la mila naturii, cu rată foarte mare a mortalităţii infantile, cu speranţă de viaţă de ~25 de ani, etc, ca apoi să decidă, în imensa sa înţelepciune, să apară unor analfabeţi din orientul mijlociu. Sunt doar câteva argumente pe care Hitchens, -în imensa sa înţelepciune-, le aduce în favoarea ideilor promovate de el. Are dreptate? Nu are? Cineva spunea că oricine are dreptate în orice situaţie. Nu vom evidenţia acum motivele ascunse ce stau în spatele politicii acestui jurnalist sclipitor, motive ce pot fi materiale (caci da, se vinde incredibil de bine!), sau cele privind imaginea publică. Important e că acest curent a prins aripi, ele continuă să crească, până vor împânzi…. STOP!

Dar cine sunt de fapt cei 4 călăreţi ai Apocalipsei? De ce aceşti susţinători ai ateismului şi-au luat un concept prezentat tocmai în Cartea care vorbeşte cel mai mult despre Dumnezeul pe care ei Îl renegă? ***interesant este că atunci când aduc argumente împotriva religiei, se referă la TOATE religiile lumii, atât cele monoteiste cât şi politeiste, însă când îl neagă pe dumnezeu, se referă doar la Dumnezeul creştinilor.***

Iată mai jos o scenă pamfletică extrasă din The atheist Apocalypse referitoare la cei four horsemen:

Cei 4 călăreţi ai Apocalipsei, aşa cum sunt ei prezentaţi de către Ioan, apar urmare a ruperii celor 7 peceţi de către Miel. Aceasta, în simbolistica biblică, desemnează tocmai descoperirea cu privire la evenimentele finale ale omenirii. Nu vom stărui acum asupra escatologiei, vreau doar să amintesc culorile celor 4 cai şi simbolistica lor: 1.alb (biruinţă), 2.roşu (întinare morală şi apostazie), 3.negru (foamete şi molimi), 4.galben (moarte).

Revenind la ateism, chiar Voltaire, el însuşi ateu, spunea că daca Dumnezeu nu există, El ar trebui inventat. De-a lungul celor două milenii frământările în ceea ce priveşte existenţa Dumnezeului creştin s-au acutizat tot mai mult. Există însă doar două tabere: cei ce cred şi cei ce nu cred. Eu am ales să fac parte din prima tabără. În cele două postări am tratat mai mult subiectul din partea celor care nu cred. A fost îmbietor, ca un parfum proaspăt peste veacuri în care ne-am săturat să tot fim ghiontiţi din toate părţile de imaginea unui Dumnezeu care nu se schimbă. Un astfel de Dumnezeu nu mai e relevant pentru sec.XXI. Şi totuşi, El veşnic Acelaşi, Se înnoieşte zi de zi. Despre aceasta voi vorbi în postările urmatoare. Nu despre Dumnezeul prezentat de cei 4 magnaţi ai ateismului contemporan, ci despre un NOU TEISM care descoperă un Dumnezeu relevant secolului nostru. Nu despre o religie care şi-a întins veninul letal până-n măduva fiecărui oscior, ci despre un Dumnezeu care oferă “vindecare neamurilor”.

Dacă pentru tine Dumnezeu nu există, ai face bine să-L inventezi. Căci, altfel, trupul şi sufletul tău nu vor fi capabile să emane decât o singură substanţă: otrava.

sunt disperat şi mă simt bine.

Spunea un bloger drag mie că la concertele Ţapinarii are parte de cele mai triste beţii. Şi asta nu neapărat pentru că muzica lor e depresivă, ci pentru că, odată ce “ţapina” lor te inşfacă, nu te mai lasă până nu te tăvăleşte prin cele mai lugubre emoţii pe care sufletul uman le-ar putea experimenta.

La-nceput mi-a fost greu, nu puteam să adun plusul cu minusul, haosul cu ordinea şi să creez un ideal. Am visat Utopia. Apoi, subit, fericirea mi-a fost întruchipată sub forma unui lucru mărunt, a unui pitic ce dansează. Cu tot cu Piesa Serioasă ce-am compus-o urmare-a unui Embargo pe creier şi Discuţiei cu Dumnezeu pe care-am avut-o,

Am ridicat pumnul spre cer
Şi-am urlat:
De ce a trebuit să vină? De ce a trebuit să plece?
De ce dracu a mai venit?

—deci, îi iubesc!—

Noul ateism şi “cei patru călăreţi ai Apocalipsei”(1)

Deşi ateismul îşi găseşte obârşiile încă din Grecia antică în ceea ce numim Epicurianism, el a dobândit sensul pe care-l cunoaştem astăzi in jur de sec.XV, în Franţa, odată cu infiltrarea Iluminismului. Lăsând etimologia cuvântului la o parte, cert e că ateismul, într-o formă sau alta, a existat de când e Pământul şi nu-şi va găsi finalitatea până când însăşi planeta aceasta nu şi-o va găsi pe a ei.

Interesant este faptul ca noul ateism vine cu o teorie care capătă tot mai mare popularitate chiar şi-n rândurile creştinilor, paralizându-i mai ales pe tineri, care nu mai văd în Biserică decât fie un spital pentru alienaţi, fie un mijloc mârşav al clericilor de a se îmbogăţi pe seama credincioşilor. În combaterea acestui fundamentalism religios, vin cei 4 magnaţi ai ştiinţei contemporane (Dawkins, Hitchens, Harris, Dennett) supranumiţi “The four Horsemen” care înfăţişează noul ateism pus sub spectrul ştiinţei şi al evenimentelor sociale contemporane. Acest cvartet însumând idei unitare a apărut dupa “11 septembrie”. Iată ce afirma marele biolog şi om de ştiinţă Richard Dawkins într-una dintre cărţile sale devenită best-seller al carei titlu e foarte relevant pentru studiul nostru – “God Delusion”:

„Imaginaţi-vă o lume lipsită de religie. Fără atentate sinucigaşe, fără 11 septembrie sau 7 iulie, fără cruciade şi vânători de vrăjitoare, comploturi, războaie şi separatişti, fără războaie israeliano-palestiniene, masacre între sârbi, croaţi şi musulmani, persecuţii ale evreilor sau atacuri nord-irlandeze. Fără acei tele-evanghelişti cu costume strălucitoare şi coafuri bu-fante, care le spun oamenilor despre banii lor că «Dumnezeu vrea să daţi, până la suferinţă». Fără talibani care să arunce în aer statui antice, fără execuţii publice ale celor care proferează blasfemii şi fără femei biciuite pentru crima de a-şi fi arătat faţa… O lume tolerantă şi raţională, care să ia în calcul şi posibilitatea că Dumnezeu nu există — sub nicio formă şi pentru nicio religie.”

Lumea utopică creată aici, nu are putinţa de a se materializa, în opinia autorului, datorită unui singur inamic: religia. Daca acesta va fi exterminat, atunci Paradisul va putea fi recreat. Să nu uităm însă de faptul că o credinţă într-un dumnezeu, nu are prea multe de-a face cu Religia. Ori de la a renunţa la religie, până la a renunţa la Dumnezeu, e cale lungă. Nu doresc să fac speculaţii pe marginea subiectului şi nici să aduc argumente împotriva modului acestuia de gândire. Ceea ce m-a intrigat însă la abordarea lui Dawkins, a fost viziunea pe care o are el asupra celor ce cred în Dumnezeu: toţi sunt nişte încuiaţi incapabili de a descifra tainele ştiinţei. Deşi progresul ştiinţific a fost stopat de către Biserică în perioada neagră a istoriei, Evul Mediu, el a izbucnit tot urmare minţii unor credincioşi. Chiar dacă toleranţa religiosă a avut şi părţi întunecate (Inchiziţia), ţările tolerante de astăzi care sunt şi cele mai dezvoltate de altfel, sunt cele creştine. Probabil acest aspect a uitat Dawkins sa-l menţioneze. De fapt el este suspectat de reducţionism.

Lăsând însă politica religiei la o parte, esenţa creştinismului, în mod cert, nu mai e ce-a fost odata. Şi-aici cei 4 au dreptate. De fapt se agaţă de ceea ce-a devenit azi creştinismul, o bişniţă care se vinde bine, pentru a-şi infiltra teoriile lor cu privire la negarea Divinităţii. Cine va avea caştig de cauză?

Apropierea Marii Amieze, zare în care ar fi trebuit să apară Supraomul nietzschean şi-a pierdut conturul. Acum are loc o reîntoarcere la Apocalipsa. O nouă interpretare a ei. O interpretare ateistă care sfâşie, îngroapă şi risipeşte-n cele patru vânturi orice dram de credinţă ascunsă-n cel mai întunecos ungher al sufletului omenesc.

—va urma—

Despre prietenie. Lia-fata cu ochii de smarald.

Am citit azi ceva aparţinând lui Maupassant care mi-a făcut sângele să circule mai repede prin artere:

“Cunoşti ceva mai înfiorător decât această necontenită atingere a oamenilor pe care nu-i putem pătrunde? Ne iubim unii pe alţii ca şi cum am fi înlănţuiţi, aproape, cu braţele întinse, fără să izbutim să ne cuprindem. Ne munceşte o nevoie chinuitoare de unire, dar toate silinţele noastre rămân sterpe, dăruirile inutile, mărturisirile nerodnice, îmbrăţişările neputincioase, mângâierile zadarnice. Când nu vrem să ne amestecăm unii cu alţii, elanurile unuia către celălalt nu izbutesc decât să ne izbească unul de altul.”

Întotdeauna am găsit că prieteniile cu o persoană de acelaşi sex, în cazul femeilor, sunt futile, aproape nule. Şi asta nu doar pentru că manifest o scârbă reală faţă de majoritatea entităţilor care fac de ruşine sexul femeiesc, ci şi datorită faptului că doar faţă de un bărbat pot nutri cele mai verosimile sentimente de empatie în cazul unei amiciţii.

Lia este totuşi o excepţie. Una fericită. Să nu vă închipuiţi nu ştiu ce poveste împopoţonată cu fluturaşi verzi şi pijamale roz. Nu. Pe Lia nu am văzut-o decât o dată aşa cum mi-o amintesc acum. Era însă o dată la care sfâşierile mele lăuntrice s-au concretizat cel mai bine în ochii ei mari şi trişti. Aveau totuşi o strălucire enigmatică, ceva ce aducea a zbucium şi infantil în acelaşi timp. Aducea a durerea pe care eu nu am putut-o nicicând exprima. O noapte-ntreag-am stat şi i-am privit pierdută ochii, mângâindu-i creştetu-i de copil pe care viaţa l-a trântit în cocina-i împuţită prea de timpuriu. Totuşi nu a plâns. Eu da. Pe dinăuntru.

Azi Lia e femeie. La fel şi eu. Dar ochii ne-au rămas aceiaşi. De copil.

de la suflet de femeie la suflet de femeie