era marţi sau era miercuri nu mai ştiu 3 ori 4 a.m nici asta nu mai ştiu dar ce contează important e că te-am sunat, chiar oare te-am sunat? cred că nu mai ştiu dar ştiu că ai venit şi m-am trezit deodată-n locul ăsta mai fusesem şi altă dată parcă am coborât pe nişte scări ştiu c-ai întrebat barmanul dacă mai e deschis nu era nimeni acolo, nimeni care să ne vadă să ne adulmece singurătatea nebunia febra ne-am aşezat la măsuţa aia nu mai ţin minte nimic, nimic, ştiu doar că a venit chelneriţa aia cu părul roşcat ca al Clementinei din Eternal sunshine of a spotless mind parcă chiar văzusem filmul ăsta în seara aia ce era? era marţi sau miercuri nu mai contează deci a venit chelneriţa aia cu părul roşcat şi a deschis gura a întrebat “vreţi să vă dau în cărţi să vă spun cum o să meargă relaţia?” i-ai zis nu ce ciudat i-ai zis că deja ştim cum o să meargă da ştim ştim şi eram ca-n nuvelele lui Eliade cu tot misticismul ăla-n preajmă şi radiohead la dracu radiohead everything in its right place şi-au găsit şi ăia să bage la 4 dimineaţa sau 5 nu mai ştiu cât era când eram doar noi şi barmanii şi femeia aceea oare chiar era o femeie care a-nceput să spele podelele cu mopul la 4 sau 5 dimineaţa? a întins beţişoarele pe-o masă a aprins o lumânare şi a început să-i ghicească viitorul prietenului ei da, despre roşcată vorbesc, noi n-aveam treabaă cu ei noi vorbeam de-ale noastre ne consumam ne terminam atunci ştii? hai mai bine sa plecăm mă scuzi nu prea ştiu unde sunt putem să mergem acasă? acasă da sunt cam confuz cred că e de la roşcata aia din Eliade sau de unde-o fi fost dar da trebuie să plecăm. am plecat. am plecat? nu mai ştiu exact m-am trezit în patul meu singur a doua zi la 11 visasem?
noiembrie 15, 2009
noiembrie 8, 2009
pup(in)CondURistii lui Bas(in)el
Nea Caisă are susţinători. Nea Caisă CHIAR are susţinători. După toată fanfaronada pe care-am mâncat-o pe pâine vreme de 5 ani, după toate scamatoriile şi tumbele prezidenţiale, a realizat si marinerul ăsta ceva: s-a ales cu nişte simpatizanţi de toată frumuseţea. Îi vom cunoaşte după cele ce urmează:
Scutul anti-rachetă PSD-istă, PNL-istă, independent-istă Udrea care de fapt nu e Udrea
Gradul maxim de penibilitate în această campanie electorală s-a atins acum câteva zile la emisiunea lui Turcescu in care ia cuvâtul, prin telefon, “o doamnă” ale cărei timbru vocal, pelticism şi inflexiune erau identice cu ale doamnei Elena Udrea. “Doamna” despre care vorbim îl pupa mediatic în cONDur pe eroul sufletului ei, preşedintele turmentat. Cu toatea astea NU era Udrea, însă o admiră mult pe blondină şi şi-ar dori să se “lupte” aşa cum o face ministresa.
Să fii Udrea, să suni la Turcescu, să te pretinzi altcineva decât Udrea – asta nu denotă doar rahatul aflat în cantităţi industriale sub copita băsesciană, ci şi disperarea marinerului. Şi unde-i disperare, acolo-i şi umor. Omoru` mai încolo.
Primarul porno şi primarul cu şerveţelul
Nu întâmplător noul premier desemnat este Liviu Negoiţă. Ştim că “portocala mecanică” a politicianului cu suflet de artist care cântă colinde şi recită poezii pe EtnoTV a sfârtecat, nu doar o dată, carnea zemoasă dintre picioarele vedetei porno, Laura Andreşan. Aceasta a declarat cu mâna pe suflet (da, ACEA mână) şi plină de emoţie, că dom`primar îi este un client fidel. Zic “plină de emoţie” nu pentru că virilitatea lui Liviuşor ar fi cine ştie ce, ci pentru că nimfa sălbatică s-o fi gândit că poate-poate va primi şi ea o funcţie care să i se potrivească mai bine cu meseria pe care-o are acum, poate o ministră ceva. Dacă Udrea a putut, ea de ce n-ar putea?
Primarul cu şerveţelul este cel întotdeauna pregătit cu batiste, hârtii, şerveţele pe care să le folosească la bătutul din palme-al Marelui… ăăăă… Dictator. Este tipul de lingău care s-ar coborî până-ntr-acolo încât ar şterge noroiul de pe pantoful prezidenţial, ar trage-un scuipat sfârâitor şi-apoi ar da luciu cu propria-i mânecă. Întotdeauna va practica servilismul ieftin şi va schelălăi bucuros în timp ce va înfuleca oasele de la masa stăpânului.
Baba isterică de la Alimentara
Asta este o-ntâmplare reală la care-am luat parte, fără să vreau, aseară. La Alimentara de lângă blocul meu, o cucoană îşi cerea drepturile-n faţa vânzătorului: vroia banane. Cum banane nu mai erau pe tejghea, baba a-nceput a face-un aşa tărăboi, încât până şi urechile-mi surescitate de muzica din căşti au vibrat mai acut la scandalul provocat de isterica impulsivă. Cum-necum, nebuna a chemat poliţia. Agita în mâini o pungă de la PD-L, aclamând printre bale şi ochi injectaţi “mă duc la Băsescu, spurcaţilor, are el ac de cojocul vostru, netrebnicilor! Nici măcar nu mă băgaţi în seamă (?!)” – asta-n contextu-n care poliţaiul, văzând că baba e scrântită, şi-a aprins o ţigare şi se conversa cu vânzătorul tinerel. În sfârşit, circul s-a încheiat pe fondul drăcuielilor duduii la adresa tinerimii depravate şi-a poliţiei şi omagierea singurului ei Erou Salvator – Băsescu. Cu care, între noi fie vorba, dacă are noroc, o să-mpartă acelaşi salon la Spitalul 9.
Prostimea – Psihoză în masă
Aici cuvintele chiar sunt de prisos. Priviţi mai jos:
octombrie 27, 2009
Sunt un fricos, deci nu scap (?)
Mă duceam şi eu vineri spre casă ca tot omul obosit după o săptămână de lucru intens, gândindu-mă la ale mele, oricum la orice altceva decât la faptul ca tocmai începuse oficial campania prezidenţială. Când, deodată, de pe un afiş, văd că cineva îmi zâmbeşte mefistofelic. Cum eram adâncită-n gândurile mele, am avut un moment de cumpănă: nu ştiam dacă ceea ce văd e doar în imaginaţia mea sau e chiar realitatea obiectivă. Trăiam într-un fel de portret al lui Dorian Gray, îmi juca mintea cumva vreo festă (nu c-ar fi fost prima oară)? Până la urmă m-am dezmeticit şi mi-am dat seama că ceea ce vedeam pe afiş nu poate fi proiecţia interiorului meu. Eu nu am chelie şi eu nu am ochii strâmbi din câte ştiu.
Or imaginea care mi se înfăţişa înaintea globilor oculari era de-a dreptul grobiană. Un cap tăiat, butucănos, se afla în prim plan. Nişte ochi de-un albastru spălăcit, bulbucaţi, îmi dădeau fiori pe şira spinării. Omul încerca un zâmbet, dar rezultatul a fost o încrâncenare a maxilarului care, în contrast cu arcadele deformate, stârnea groaza. Era îmbrăcat într-un costum, semn elitist deci, totuşi bădărănia chipului nu şi-o putuse ascunde sub cămaşa de milioane de dolari. Era Băsel, da. Nu visam.
Dar ce-i mai rău abia acum vine. Mesajul său electoral: de ce le e frică, nu scapă. Iar în dreapta, trimitere spre referendum. De parca alegerile prezidenţiale au ceva de-a face cu referendumul. Am mărunţit nişte cuvinte nedemne de a fi trecute aici, şi m-am aşezat în faţa afişului să contemplu nebunia băsesciană în adevărăta-i splendoare. Eu eram mică, el era mare. Eu priveam la el cumva neputincioasă, el îmi arunca un zâmbet dispreţuitor. Eu eram cuprinsă de frică doar când îi priveam chipul, el îmi sugera subtil că n-o să scap de el. Pentru 3 minute am trăit groaza de pe la 2 ani jumate când încă credeam în Bau-bau şi-n faptul c-o să mă jupoaie de vie dacă nu pap toată supica.
Dup-aia m-am întrebat cum s-or simţi bieţii copii când or vedea asemenea afiş. Nu a trecut mult şi-am găsit răspunsul AICI. Apoi m-am mai întrebat ce-or simţi şi cetăţenii de rând când l-or vedea pe Băsel ameninţând la fiecare colţ de stradă, de bloc, de panou publicitar “de ce vă e frică, n-o să scăpaţi!”. Am avut revelaţia pentru a mia oară că Băsescu e nebun. Nebun patologic. Că vrea să acutizeze psihoza generală deja creată pe fondul crizei economice şi celei politice. Că avertizează românii printr-un mesaj subliminal că imaginea lui îi va urmări şi-n mormânt. Pentru că de ce altceva îi este mai frică unui om dacă nu de moarte? Ar fi putut să-şi pozeze doar mecla şi s-o facă afiş electoral, că doar moaca prin ea însăşi ar fi stârnit spaimă în rândul alegătorilor.
Apoi mi-am zis revelator: “ptii, drace, pentru prima oară-n viaţă ştiu că trebuie să merg la vot. şi să NU-l votez pe Băsescu.” Apoi, următorul gând venit prin regresie direct din nevroza infantilă: nu [mai] mi-e frică de Bau-Bau!
octombrie 8, 2009
Popas pentru suflet, Sambata, la Sala Palatului – cu Jessy Dixon
Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu când aud de “gospel” mi se ridică părul de pe mâini. Şi, mai ales, când aud de Jessy Dixon, regele muzicii gospel, fiori reci mă trec pe şira spinării. Cu Jessy a fost dragoste la prima vedere. Sau la prima audiţie. Se-ntâmpla acum un an, cam la aceeaşi vreme, când urechea mea muzicală educată din pruncie să vibreze la sunete de calitate, a făcut cunoştinţă cu vocea maestrului. Dar nu numai despre vocea lui fără cusur a fost vorba. Ci şi despre spiritul său plin de entuziasm. Deborda o forţă de neimaginat acest om. Forţă care nu avea nimic de-a face cu vedetismele deşi, trebuie să recunoaştem, Jessy Dixon este o vedetă în adevăratul sens al cuvântului. Forţa lui avea legătură cu ceva mai adânc, poate cu o apăsare pe care a resimţit-o la un moment dat din cauza culorii pielii lui, poate cu un moment din viaţa sa numit “convertire”.
Maestrul se pricepe de minune să redea prin muzică experienţa convertirii sale. Transpune auditoriul într-o atmosferă tot de el creată în care, deodată, toate barieriee, toate prejudicăţile sunt zdrobite printr-un singur sunet. Şi te trezeşti într-o lume în care nici culoarea pielii, nici apartenenţa etnică ori cea religioasă nu contează, o lume fără prejudecăţi în care Singurul Dumnezeu este Singurul Cârmuitor. De-o asemenea forţă este muzica lui Jessy. Are puterea să trezească în tine emoţii dintre cele mai puternice şi-n acelaşi timp să te facă să te gândeşti raţional la ceea ce-nseamnă “transcendent” fără ca să fie suspectat de manipulare. Muzica lui Jessy Dixon este muzica unui om născut din nou. De aceea, este imposibil să nu te îndrăgosteşti de ea.
Deşi poporului român îi este străină o astfel de experienţă muzicală, ea îi este absolut necesară. Dincolo de luminile de discotecă, de tobele asurzitoare, de chitările electrice hipnotizante ce constituie atmosfera unui concert obişnuit, un cântăreţ de muzică gospel având un cor bine pregătit în spate şi nişte instrumente care să-l ajute, poate constitui un moment inedit pentru spectatorul ce va păşi, poate, pentru prima oară, la un astfel de concert.
Şi pentru că am încercat să redau puţin din ceea ce am trăit auzindu-l pe Jessy Dixon live şi vibrând la fiecare notă de-a sa, acum îmi rămâne speranţa că oamenii vor dori să vadă pe pielea lor dacă ce am afirmat este adevărat sau nu. Pentru aceasta, vor avea ocazia să vină Sâmbătă, 8 octombrie, la Sala Palatului unde Jessy va susţine un concert extraordinar. Printre invitaţii de onoare ai acestei seri va fi şi Paula Seling, o voce cu greutate pe piaţa muzicală românească.
Cu peste 20 de discuri inregistrate ce i-au adus 7 premii Grammy, cu 5 discuri de aur şi nenumărate aprecieri venite din partea muzicienilor cu care a colaborat în cele 5 decenii de carieră muzicală, Jessy Dixon a reuşit să se menţină în rândul artiştilor cu bun-simţ, caracterizndu-se printr-o eleganţă şi modestie ce electrizează pe oricine intră în contact cu acest adevărat artist.
Şi pentru că, oricum, cuvintele sunt doar o brumă a ceea ce-nseamnă cu adevărat omul şi artistul Jessy Dixon, sunteţi invitaţi fiecare să-l vedeţi, să-l auziţi şi să trageţi singuri concluziile. De un lucru vă pot asigura: veţi avea parte de o experienţă pe care n-o veţi uita prea uşor, o amintire frumoasă care va rămâne în memoria dumneavoastră pe tot parcursul vieţii. În sfârşit, va fi un popas pentru suflet într-o lume în care kitschul, prostul-gust şi incompetenţa vând mai mult ca orice. Din fericire, sufletul nu este de vânzare.
http://www.majesty.ro/Cultura/popas-pentru-suflet-sambata-la-sala-palatului.html
informatii despre bilete la http://www.jessydixon.ro/
septembrie 8, 2009
iulie 15, 2009
iulie 13, 2009
iulie 12, 2009
Poveste la metrou
Se spune ca la metrou e unul dintre locurile existentiale cele mai banale. Ca si gara; ca si statia de autobuz. Arhetipuri carora nu li se mai acorda nici o valoare; arhetipuri cu o fenomenologie colosala care nu se mai bucura de atentia nici unui stationar.
Graba, rutina, automatism, asteptare mecanica sunt cateva cuvinte ce caracterizeaza pregnant atmosfera de la metrou. La metrou vezi oameni de toate felurile: oameni de care ti-e scarba, sau oameni pe care-ti dai seama ca-i iubesti aruncandu-le o privire fugara intre ‘Atentie se-nchid usile’ si ‘Urmeaza statia Universitate cu peronu` pe partea stanga’.
De obicei, eu la metrou nu vad pe nimeni. Si asta pentru ca mi-am luat masuri in privinta asta: castile-n urechi, de regula o carte-n mana; si-asa, ‘la metrou’ devine pentru mine un univers fabulos, prietenos si calduros care ma face sa vad orasul asta infect intr-o lumina fosforescenta care va razbate ani si secole si milenii, si ma va face-ntotdeauna sa afirm scurt: iubesc Bucurestiul.
Dar azi….AZI…la metrou s-a intamplat ceva neobisnuit. De regula, nu urmaresc oamenii, dar azi….astazi… (mai mult…)















