Magazinul de vise – închis

Gata, s-a stabilit, e proiect de lege: “vânzarea, punerea în vânzare, comercializarea, distribuirea, livrarea produselor etnobotanice din plante, extracte sau combinaţii din plante cu efect halucinogen sau euforic este interzisă”.

Şi uite-aşa iubita noastră glie se mai şterge la gură după înc-o prăjiturică maronie pe care Guvernul i-a îndesit-o pe gât, vrând-nevrând. Dacă nu mai devreme de-acum vreo 3 luni înalţii prelaţi candidaţi la preşedinţie îi ademeneau pe tinereii care cred că tot ce zboară se mănâncă şi tot ce scoate fum e bun de inhalat – cu legalizarea prostituţiei şi-a drogurilor uşoare, între timp, stimabilii s-au hotărât că linia pe care mergeau în campanie era eronată. Aşa că s-au gândit c-avem o ţară de tineri [prea] high pentru cerinţele societăţii. De fapt, tinerii României se împart cam în două mari clase: maneliştii şi emo-iştii (îi punem la un loc) care din start sunt incapabili pe toate planurile şi roackerii ăştia pe care-i mai duce mintea, dar care-o ard prea psihedelic. În consecinţă, nu prea avem cu ce merge la-naintare spre Europa. Deci mai bine le interzicem tripurile astea prin care orbecăie toată noaptea, şi-i supunem realităţii. Poate să fie ea cât o fi de aprigă, dar românii au înfruntat întotdeauna greutăţile cu cartoful şi ţelina, aşa că de ce n-ar face-o şi acum în acelaşi fel? De ce să fie neapărat nevoie de-un joint pentru a putea suporta realitatea?

Domnii deputaţi uită un amănunt: că ultimii ani au dovedit faptul că-n ţara asta, ce-a mişcat, a mişcat tot pe bază de droguri uşoare. Promisiunile întru mai bine, nivelul de trai mai decent, salarii şi pensii mai mari, un sistem educaţional reformat, asigurarea locurilor de muncă pentru studenţii drogaţi ieşiţi de pe băncile universităţilor, toate-au avut la-nceput efect de Extasy, după care s-au disipat odată cu mijirea zorilor unei realităţi uzurpatoare de vise.

Nu spun că-i bună sau rea această lege, nu spun că militez pentru legalizarea drogurilor de orice natură, nu spun nici măcar că nu poţi înfrunta orice realitate, fie ea cât de amară, fără să fii într-o stare modificată a conştiinţei.  Ceea ce vreau să spun este că dacă oamenii care conduc această ţară închid magazinul cu vise, ce deschid în loc? Altfel spus, au cu ce înlocui concret starea de exaltare pe care-o oferă halucinogenele? Aaa, nu e treaba lor asta? Ba da, e şi treaba lor. Pentru că, într-o ţară-n care aripile de zburător îţi sunt retezate când încă nici nu ţi-ai făcut curaj să zbori, când tânărul e privit ca un neterminat, ca un avorton al societăţii, e posibil ca ierburile alea să-i dea ceea ce societatea nu-i va oferi niciodată: stima de sine. Partea proastă e că ierburile nu-ţi crează decât o stare hipnotică. Atunci când te vei trezi, vei constata că tripul spre culmi înalte n-a fost decât o iluzie.

În concluzie, Guvernul a hotărât încheierea a încă un ciclu din Lucy in the sky with diamonds (The Beatles), White rabbit (Jefferson Airplane), Bike (Pink Floyd) şi get yourself a tiny bit of mescalina, brother, the rest is bliss and diarrhoea (Julio Cortazar).  Consecinţa care vine inevitabil este: magazin de vise – închis, magazin de contrabandă – deschis.

Trip plăcut! Cât despre trezire…, mai bine să nu mai pomenim.

Odată, cineva m-a învăţat…

Simplitatea e atât de simplă încât, de cele mai multe ori, trebuie să-ţi înfigi un cuţit în ochi ca să vezi ceea ce e evident.

După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână
şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de
siguranţă,
şi aşa, omul începe să înveţe…
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi
ochii larg
deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri …
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la
jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi
calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,
şi învaţă că întradevăr poate suporta,
că întradevăr are forţă,
că întradevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă ….
şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de
cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te
întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te
iubească cu defectele
tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.
Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoană doar pentru
a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi..

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt
număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de
false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot
face..

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi
la aceeaşi
intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că deşi
poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită
alături de fiecare
fiinţă,
nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau
dispreţuieşte o fiinţă
umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi
umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se
petreacă,
asta va determina că în final,
ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi
sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt…..

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să
ceri iertare,
să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,
toate se învaţă doar cu timpul…

(În timp înveţi – Jorge Luis Borges)

mulţumiri lui O.R.

Noua filosofie a campionului: mă dopez, deci exist!

Istoria sportului e veche de când lumea şi la fel, pare-se, e şi filosofia ce ţine de această activitate. Kant spunea că „sportul este datoria omului faţă de sine care îi fortifică şi perfecţionează calităţile corporale”, iar marele pedagog francez Coubertin credea chiar că „sportul este o şcoală a moralităţii care cultivă curajul de a lupta, efortul, solidaritatea şi dezinteresul.”  De la sportul ca datorie morală până la sportul ca sublimare a violenţei pare-a fi cale lungă dacă e să luăm în considerare aserţiunile de mai sus, însă realitatea zilelor noastre nu doar contrazice efectele benefice ale practicării unui sport de performanţă, ci le sfidează de-a dreptul.

Dacă în Grecia Antică întrecerile sportive exprimau un festival religios închinat lui Zeus, astăzi, acestea au păstrat din caracterul religios doar transcendenţa până la peluza suporterilor de pe stadion sau până la cei aflaţi în faţa televizoarelor. Dacă în trecut sportul însemna o şcoală a moralităţii, astăzi a ajuns să fie o cultură a huliganismului şi-a spargerii de seminţe între reprize. Nu ştiu dacă cei care ridicau activităţile sportive la rang de cinste şi-ar fi imaginat vreodată că astăzi, sportul de masă este dominat de ceea ce psihologii numesc ego-bilding narcisic, adică de o avidă căutare a plăcerii, a experienţei de sine, a evaziunii şi a emoţiei corporale.

Mulţi nu văd aspectele negative în sport, sau aleg să le ignore pur şi simplu. Însă acest lucru nu le anulează câtuşi de puţin. Cine ia în considerare că, de pildă, fotbalul poate deveni un câmp infracţional mai ales atunci când scapă din cercul drepturilor şi al legilor (fapt întâlnit mai ales în ţările autoritare sau foarte ierarhizate, unde predomină opresiunea politică si economică, unde există revendicări sociale sau ale grupurilor etnice, în zonele cu slabă mobilitate socială)? Sau cine ia în serios faptul că spectacolul vedetelor, mediatizat feroce, poate ajunge o formă de alienare?

Lumea sportului nu mai constituie de mult satisfacţie prin eliberarea de endorfine specifică activităţii fizice, ci ea însăşi a devenit un „sport extrem”  pentru care, dacă vrei să ajungi campion, trebuie să sacrifici timp, efort fizic şi, de prea multe ori, efort psihic. Presiunile contractelor precum şi banii stipulaţi în ele, atârnă greu de grumazul sportivului doritor de performanţă. Astfel, el ajunge la compromis. Cariera lui stă în puterea unei pilule magice. Dac-o ia, încalcă prevederile contractului privind ingurgitarea de substanţe interzise unui sportiv, dar îşi păstrează faima. Dac-o ia şi este prins, succesul e de partea presei de scandal „marcatoare” de înc-un subiect ce va mai bolborosi vreo câteva zile în oala cu lături a tabloidelor.

Cu ce ne mai îndeletnicim în sesiune…

…  sărit şotron şi cu durerile naşterii dorinţelor lichide …

Că sunt delăsătoare groaznic şi că las lucrurile pe ultima sut(ime) de metri, o ştie toată lumea. Că mă mobilizez teribil de repede şi creierul reuşeşte să-mi funcţioneze precum o maşină de tocat atunci când sunt sub presiune maximă, nu ştiu câtă lume mai ştie. Iar că “sufăr” de-un narcisism de-a dreptul nesimţit, dar că el e ăla care mă urcă pe culmi (fără a mai cădea în gol ulterior) – asta n-o mai ştie-aproape nimeni, deşi nu-ţi trebuie mustaţă de psihanalist ca să adulmeci asta.

Acestea fiind spuse, pot aştepta în linişte şi cu entuziasm febril examenul de psihanaliză. De peste o zi. Înconjurată de cărţi din biblioteca de psihanaliză, tratate, psihoterapii de toate soiurile (de parcă la toate examenele eu aş avea de scris doar despre psihanaliză), în sesiunea asta mă pregătesc “spiritual” cu două lecturi de-a dreptul deosebite pentru subsemnata.

Una este “Şotron” a lui Cortazar pe care o recitesc a doua oară şi asupra căreia voi reveni cel puţin o dată pe an. Atâtea răsuciri existenţiale bolborosesc în mine-n perioada asta, încât dacă n-ar exista un efect curativ al acestei cărţi, Sinele meu s-ar sparge, cum ar spune Jung. E povestea cea mai aproapiată de mine, de mine ca întreg. E cerebrală şi emoţională în acelaşi timp. E despre un Oliveira mult prea raţional şi despre o Maga a cărei fericire este veşnic primăvăratică, dar groaznic de prăpăstioasă. E despre mult jazz şi existenţialism. În definitiv, e despre… mine.

“un om e întotdeauna ceva mai mult decât un om şi întotdeauna mai puţin decât un om, mai mult decât un om deoarece cuprinde toate acestea pe care jazul le presimte şi chiar anticipează, şi mai puţin decât un om pentru că din libertatea aceasta a făcut un joc estetic sau moral, o tablă de şah unde îşi rezervă dreptul de a fi nebunul sau calul, o definiţie a libertăţii învăţată prin şcoli, tocmai în şcolile unde copiilor nu li s-a predat şi nu li se va preda în veci prima măsură dintr-un ragtime şi primele cuvinte dintr-un blues etcetera, etcetera.“

A doua este “Naşterea dorinţelor lichide” a Ruxandrei Ceseranu la care râvnesc de mai bine de-un an. În sfârşit, mi-am putut achiziţiona-o şi mă îmbăt cu  scrisul hipnotic al autoarei. Nu e cu jazz, dar e cu Pink Floyd. Psihedelică de la un capăt la altul. Şi caleidoscopică. E o carte despre bărbaţi. Şi pentru că în perioada asta mi-e silă de mine, de mine ca femeie, nimic nu poate fi mai potrivit decât o lectură despre bărbaţi, despre lumea, trupurile şi sufletele acestora. Lectură din care, am aflat, spre exemplu, că

“El era un bărbat libidinos ca un scuipat. Exact aşa simţeam. Avea pielea cu broboane, cu un fel de bulbuci plini de sine. Gura lui era mare, întinsă cât a unei cratiţe. Degeaba era înalt, aşa cum îmi plăceau mie bărbaţii, degeaba. Fiindcă stârnea o scârbă de vierme puroiat, care intra în piele şi exploda acolo. Cât despre vocea lui, aceasta îmi făcea sila cea mai mare. Era atât de unsuroasă, de mânjită în căldura ei fals-tropicală, încât se lipea de trupul celui care îl asculta, iar acesta începea brusc să se scarpine. Era o voce de păduche duios sau de ploşniţă aproape fierbinte. Nu mi-era deloc milă de acest bărbat bun de aruncat la gunoi. După ce îmi spunea puţine cuvinte, îmi simţeam pielea urzicată. Sau aveam senzaţia că urma să mă îmbolnăvesc de râie. Avea mâini lungi de pianist, dar ele nu-i foloseau la nimic. Nu ştia nici să mângâie, nici să vadă, doar să vorbească. Şi asta, cu glasul lui de limax bălos.“

sau că

“El era un bărbat subţire, mirosind a curat, spălat, bine întreţinut. Avea nişte gene lungi, uriaşe, cu care îşi biciua obrajii, o gură schimonosită, ce-i drept, dar interesantă şi tentantă să o înşfaci. Corpul i se răsucea mereu ca un crab, ca un copil veşnic chircit şi bătut. Vorbea fără oprire şi învăluia în cearceafurile lui de cuvinte tonele de femei întâlnite în cale. Chiar şi mie îmi plăcea rularea aceasta, împachetarea, coconul sonor. De fapt, zămislea încă o dată femeile cărora le vorbea, strecurându-le corpurile şi sânii şi sexul printre cuvintele sale. Avea falange de tăietor de lemne, acesta era singurul lucru care nu se potrivea cu trupul lui. Fredona mereu muzică de operă. Nu buchisea femeile, ci le încerca în vorbe ca un degustător de vinuri. Bărbaţii îl găseau, şi ei, a fi inteligent, deşi se dovedea din când în când a fi şi măscărici.“

şi

“… că dragostea înseamnă urgenţă vitală şi nu lentoare ritualică sau că ea nu este carantină, ci cancer galopant, că nu poţi cere păsuiri, nici îngăduinţă pentru binele şi răul ei, că trebuie să o consumi fie chiar şi într-un metrou stricat, astfel încât să nu regreţi nimic, astfel încât semnele ei să nu cerşească mai apoi pungi întregi cu tranchilizante doar ca să poţi dormi şi să nu îţi mai aminteşti (…)“

Pe final, să nu uităm că… orice dorinţă e lichidă. Iar sesiunea nu se încadrează în categoria “dorinţe”.

Diagnosticul regizoral al unei demenţe

Antichrist (Lars Von Trier) a fost filmul cel mai controversat al anului 2009. “Cruzime”, “violenţă dusă la extrem”, “nebunie” sunt cuvinte definitorii criticii acestei pelicule. Cert este că, odată vizionat, filmul se agaţă precum o larvă vâscoasă de pereţii inconştientului şi sălăşluieşte acolo, parazitar, vreme îndelungată. Pentru că, s-o alungi, nu vei putea nicicum.

Plecând de la un titlu simbolic, regizorul reconstruieşte povestea unei demenţe. Sau mai degrabă o deconstruieşte, pentru că atunci când este vorba de boală psihică, este vorba de dezorganizare, de haos (Vulpea vorbitoare: “Chaos reigns“).  Deşi metaforele, simbolurile şi analogiile sunt folosite la discreţie şi deşi acestea au rolul de a trimite către ceva supra-omenesc, ele curg prin imaginile filmice asemenea unui puroi lasciv şi greţos. Edenul, backround-ul în care se desfăşoară acţiunea, este un Eden umanizat, un Eden în care dorinţele carnale sunt doar carnale, un Eden fără Dumnezeu, un Eden în care omul, lipsit de slava lui Dumnezeu, se vede gol. De aceea şi expunerea violentă a goliciunii în toată plenitudinea ei şi a actului sexual văzut ca act de cruzime şi ca încercare disperată de a trata psihoza. Goliciunea implodează şi în interior cu o forţă demonică, pentru că boala psihică, prin procesu-i de degradare, are puterea de a te anula sufleteşte. Şi atunci când nu mai ai suflet (orice-ar însemna acesta), creierul ţi-e cuprins de tenebre reci din al căror surghiun nu te vei putea elibera.

Acţiunea pare simplă: un băieţel se sinucide (aparent) accidental aruncându-se de la fereastră; eveniment petrecut în timp ce părinţii săi îşi desfăşurau ritualul rutinos al unei partide de sex; doliul este imposibil de depăşit, mai ales de mama copilului care îşi asumă întreaga vină pentru tragedie. Ea trece printr-o serie de acte nevrotice, de la atacuri de panică la insomnii, de la o aparentă depăşire a pierderii suferite la stări emoţionale bipolare, ajungând în final în pragul psihozei. Se încearcă reabilitarea ei din partea soţului, psihoterapeut, care îşi ia conştiincios notiţe despre datele “pacientei”, o induce pe aceasta în transă hipnotică pentru a afla cauza anxietăţii acesteia, o confruntă cu realitatea prin readucerea în vechea lor casă din mijlocul pădurii, însă neglijează un singur aspect: pacienta lui se nimereşte să fie şi propria-i soţie. Or într-o cură terapeutică, acest lucru este imposibil de acceptat atâta vreme cât vrei să obţii un rezultat pozitiv.

Interesant este faptul că durerea se manifestă epidermic şi visceral. Femeia încearcă mântuirea prin actul sexual, sex care este pe cât de animalic, pe atât de plin de bube erectile. Ce-i drept, sexul este singurul lucru care i-a mai rămas, dar tot el este acela care i-a răpit singura sursă care-ar fi împlinit-o ca femeie, deci trebuie ucis. Altfel spus, castrat. Asta o să şi ajungă să facă în final: îşi va reteza organele sexuale cu un foarfece. Este vorba de Oedip, da. Conform teoriei psihanalitice, o femeie poate ieşi din complexul lui Oedip în 3 feluri: prin găsirea unui partener de sex opus (găsire de care femeia noastră nu are parte, deoarece, deşi are un soţ legitim, acesta a fost mereu departe de ea), prin carieră (despre care nu ni se spune prea multe, decât că, la un moment dat, femeia s-a oprit din scris – ceea ce ne face să credem că împlinirea ei în plan profesional avea legătură cu scrisul, deci eşecul s-a produs şi pe acest plan) sau prin naşterea unui copil. Acesta din urmă, ar fi fost singurul lucru care ar fi împlinit-o ca femeie. Or, fiind lipsită şi de acest ultim resort către Edenul adevărat, ea cade pradă nebuniei. Totuşi, nebunia ei se instalase din vremea când încă micuţul trăia (indicii: 1. soţul găseşte în pod un adevărat sanctuar al “Satanei” şi un caiet pe care soţia însemnase ceva, nu contează ce anume, însemnări care de la o anumită pagină încep să devină inteligibile, literele lăbărţându-se, semn că procesul cognitiv începea să se deterioreze. Acela a fost momentul în care a încetat să mai scrie. 2. Poze diferite cu fiul lor, arătau că acesta fusese încălţat, în repetate rânduri, pe dos.).

Odată cu finalul vine şi izbăvirea, iar izbăvirea, în acest caz, nu poate veni altfel decât prin moarte. Purificarea grădinii Edenului se realizează prin (sin)uciderea femeii.

Apar şi o serie de elemente cu încărcătură simbolistică (pădurea, căprioara, vulpea vorbitoare, corbul) asupra cărora nu voi insista. Natura este văzută ca “biserică a Satanei”, sau cel puţin aşa o vede personajul principal. Pentru unii, acest lucru ar putea fi interpretat religios, în paralel cu titlul filmului. Eu însă îl iau ca un posibil simptom pentru o viitoare schizofrenie în care episoadele mistice cu un conţinut profund religios sunt caracteristice. Este interesant însă de văzut şi o abordare simbolistică a Naturii ca lăcaş al Diavolului, a Naturii ca o antecameră a morţii universale. Este adevărat că Natura este cea care te duce către transcendent, către un Dumnezeu, dar tot Natura este şi cea care îţi aminteşte în permanenţă de moarte (căderea frunzelor, dezlănţuirile naturii etc.). Totodată, natura umană este, în esenţă, şubredă şi plină de putreziciuni.

Von Trier dedică acest film celor doi mari titani ai cinematografiei, Bergman care e interesat în detaliu de relaţiile în cadrul cuplului şi-al familiei şi Tarkovsky care a creat celebrul “Stalker”, în care Zona era tocmai Raiul. Deasemenea, văd această producţie ca fiind una de maturitate a regizorului danez, pe care-aş încadra-o în aceeaşi schemă cu “Dancer in the dark” şi “Breaking the waves” în care personaje principale sunt tot femei pe umerii cărora stau responsabilităţi angoasante.

Imaginile, cadrele, construirea personajelor, scenariul, aparţin de sfera patologicului. Iar atunci când avem de-a face cu ferocitatea patologicului, din consideraţii logic raţionale, nu ne vine să dăm piept cu el. Preferăm să spunem că sunt scorniri ale “unui om bolnav” şi să le etichetăm cu cenzura de rigoare. Nimic mai greşit. Nimic mai… malign.

Sarea şi piperul

your life is your life
don’t let it be clubbed into dank submission.
be on the watch.
there are ways out.
there is a light somewhere.
it may not be much light but
it beats the darkness.
be on the watch.
the gods will offer you chances.
know them.
take them.
you can’t beat death but
you can beat death in life, sometimes.
and the more often you learn to do it,
the more light there will be.
your life is your life.
know it while you have it.
you are marvelous
the gods wait to delight
in you.

Să muriţi bine!

Dacă de motto-ul mandatului trecut al domnului Băsescu “Să trăiţi bine!” s-a cam ales praful mondenilor şi cârcotaşilor,  îi propun preşedintelui să schimbe verbul din construcţie. Aşa, poate l-ar lua careva în serios. “Să trăim bine!” să se transforme în “Să murim bine!”. Şi zicala asta ar avea destule şanse să depăşească statutul de zicală, pentru că, noului ministru al Sănătăţii i-a mai venit o idee briliantă: să introducă taxă pe fast-food, dulciuri şi băuturi carbogazoase. Or după deja introducerea taxei pe viciu, cu noul amendament, avem şanse reale să murim sănătoşi.

Dacă stăm şi ne gândim mai bine, noua taxă nu e benefică doar pentru politica internă (România are locuitori mai sănătoşi, deci mai productivi), ci şi pentru cea externă. Dacă e să luăm în considerare că procentul obezilor din România a crescut la 25%, nu e de mirare măsura (cam) tranşantă aplicată asupra hot dogilor şi bulelor de gaz. Să nu uităm că ţărişoara noastră nu se prea mândreşte prin afară cu faptul că-n 2009 peste jumate din populaţia ei nu şi-a cumpărat o carte, dar se mândreşte cu femeile pe care le… exportă. Întotdeauna frumoase. Cele mai frumoase. Şi slabe. Şi să nu uităm că aceste femei frumoase, slabe şi românce produc bani pe care-i trimit în ţară.  Dacă tendinţa adolescenţilor actuală este spre obezitate, am cam pus-o…, (doar) politic vorbind. Fetiţele astea gingaşe se vor transforma în hălci de grăsime. Prin urmare, româncele de mâine vor constitui o jignire la adresa Ilenei Cosânzene şi… politichiei externe.

Dacă ni se pare că ideea ministrului UDMR-ist este cam năstruşnică pentru un început de an, să ne amintim că alte asemenea ni s-au fluturat prin faţa globilor oculari şi anul trecut: impozitul pe dioxid de carbon şi impozitul pe brichete, reviste porno, telefoane mobile şi GPS-uri. Şi uite-aşa vorba vânzătorilor ambulanţi de pe plajele litoralului românesc “nu daţi banii pe prostii, luaţi banane la copii” începe să devină din ce în ce mai relevantă în spaţiul danubiano-pontic.

Cu-aşa Guvern, cu-aşa miniştri, cu-aşa implementări, “viitorul sună bine”. Prevăd o Românie plină cu oameni zvelţi, feciorei traşi prin inel, cu creierele şi moralitatea brici, apţi de muncă şi productivi nevoie-mare. Abia aştept ca burţile parlamentarilor să scadă vizibil odată cu implementarea noii taxe… Nu de alta, dar capra vecinului transformată-n junk food e-ntotdeauna mai plăcută la privit în comparaţie cu orătăniile din propria ogradă.

Deci, înc-o grămadă de probleme-au mai fost rezolvate dintr-un foc. Folclorul va fi şi el reabilitat, transhumanţa reintrându-şi în drepturi. Dacă pe Hot Dog şi KFC o s-avem suprataxă, poate pe McMioriţă n-o să mai fie. Viaţă lungă şi fericire. Apropo de fericire, unui europarlamentar, tot românaş, i-a venit ideea să se introducă şi taxa pe fericire. Mă zgârii că n-am fost prima care s-a gândit la asta. Fericire însemnând sex marital şi extramarital pentru stimabilul, evident, doar e parlamentar, nu filosof. Practic dom`le, practic!. Aşadar, noi să dormim liniştiţi, că Guvernul veghează până şi la propria-ne virilitate.

În concluzie, dragi români, acest an a-nceput cu o ţintă promiţătoare slobozită direct din antecamera Cotrocenilor. Nu pot decât să închei apoteotic cu un “Să murim bine”! Cu-atât mai bine cu cât statul a mărit şi ajutoarele pentru înmormântare.

Simţiri scoase de la… frigider

E una din zilele alea-n care-ai vrea să smulgi timpul cu unghiile şi să-l prinzi în cârlige pe aţa pentru întins rufe, ca să se poată lăfăi în prostie în lumina îngheţată a soarelui de iarnă. E una din zilele alea-n care îţi vrei creierul îmbuibat doar cu fum şi jazz. Cu toate astea, în cameră miroase a portocale şi-a fericire. Şi nu se-aude jazz, ci gânguritul psihedelic al uneia numită Grace Slick. Simţurile înşeală.

Tocmai te trezeşti din năuceala de după Anul Nou şi-ncepi să numeri. Începi să-ţi numeri prietenii, sunt tot atâţia. Începi să-ţi numeri iubirile, aceleaşi, poate cu una-n plus sau minus. Îţi numeri cărţile, s-au înmulţit. La fel şi anii. Te găseşti acelaşi Toma prost căruia, ca să creadă, îi trebuie să vadă. Şi tu ai văzut şi parcă tot nu crezi. Ai văzut mai degrabă hăul ce s-a căscat între tine şi dorinţele-ntr-un vârtej haotic, între anxietatea ta şi faptul că a venit vremea să-nfrunţi viaţa în pielea goală. Vezi prăpastia dintre a cunoaşte şi a şti, dintre a înţelege şi a fi inteligent. Simţurile înşeală.

Ţi-ai lua o ceaşcă de ceai să-i simţi desfătarea pe papilele gustative, ca atunci când te-a sărutat prima dată cu limba. A trecut mult de-atunci. A trecut mult de-atunci? Inocenţa edenică-i stupiditate?  Ţi-ai pune lapte-n ceai, cu mişcări lente ai amesteca, linguriţa s-ar topi, iar zahărul ar rămâne tot cristalizat; pe cer două păsări. Tot timpul două. Păsări sau avioane? Simţurile înşeală.

Apropo de avioane, pasărea asta gigantică de oţel care e capabilă să-ţi pulverizeze parfum uitat de ani în camera-n care-ai încercat să smulgi timpul cu unghiile roase, tot timpul roase, buha asta de noapte cu aripi imense care tot timpul închide şi deschide uşi, viermele ăsta aerian închis ermetic, a scăpat totuşi o fisură prin care a ieşit un el pe care nu l-ai mai văzut de 6 ani şi pe care l-ai iubit. Simţurile înşeală.

Pipăi, atingi, sfios la-nceput, apoi mai intens, apuci, prinzi în braţe. Vrei să prinzi cu totul sau să fii prins cu totul. Dizolvare în celălalt. Alchimie? Deschizi ochii şi te vezi aşa cum eşti: un seducător de-un filobatism respingător. [filobatism - reacţie extremă la nevoia de dependenţă care exprimă că faptul de a depinde de alţii constituie cea mai mare primejdie; opusul oknofiliei]

Simţurile înşeală.

Te duci în bucătărie să-ţi iei o lămâie, s-o înghiţi întreagă, de vie. Pe uşa frigiderului găseşti lipită o foaie pe care scrie ceva dulce: gem alin. Virgula ghiduşă pusă de rox sare coarda-ntre cele două cuvinte. Chiar şi-aşa, dulcele rămâne la fel de dulce.

Crăciun fericit! (cu oleacă de depresie postpartum)

Celor care cred că tocmai şi-au oprit ochii asupra unui text expectorând moşi crăciuni burtoşi, porci şi cozonaci porno, hlizeli grobiene pe clinchete de clopoţei ori lacrimi constipate provocate de lerul lui Hruşcă, se pot opri acum, cât încă n-au avut timp să se lase dezamăgiţi. Celorlalţi, le urez de la-nceput să aibă parte de-un Crăciun. Crăciun şi-atât.

Dihotomia dintre ce-a-nsemnat Crăciunul la-nceputurile lui (începuturile alea creştine care de fapt n-au prea fost creştine) şi ceea ce-a devenit Crăciunul astăzi se lăbărţează din ce în ce mai tare de la an la an. S-ar spune că elementul cheie ce atârnă acuzator asupra istoriei omenirii este tocmai “evoluţia”, însă, cel puţin în ceea ce priveşte atitudinea faţă de această mare sărbătoare, rudimentarismul şi superficialitatea au preluat de mult comanda. Mulţi vor găsi că acest timp din an e un bun prilej pentru îmbuibare cu toate lăturile puse la păstrare din timpul anului: atât fizice, cât şi spirituale. Pe-un fond de falsă fericire, îşi cresc burţile şi minţile cu deşeuri pe care le cumpără la preţuri exorbitante. Alţii, mai emoţionali, vor vărsa lacrimi în cinstea naşterii unui Mesia naţional – Colindă, colindăm. Mie-mi vine să-mi vâr o sârmă-n urechi şi să-mi scrijelesc timpanul până va fi devenit mort, decât să-i ascult piţigăielile burtosului demolator de endorfine – Hruşcă. Pe alţii, bucuria pe care-o văd în jur în preajma Crăciunului la ceilalţi, porcul dolofan aflat pe masa vecinului, îi scoate pur şi simplu din minţi. Drept pentru care se sinucid. Rata sinuciderilor în această perioada creşte de câteva ori comparativ cu restul anului.

Creştinii mai inimoşi merg la biserică, fac vreo doua trei cruci, privesc câteva minute la icoana Naşterii Mântuitorului cu o faţă exprimând veneraţie şi supuşenie totală, după care dau buluc pe la casele lor unde se-ndoapă cu şorici şi crăciuniţe goale. O, ce veste minunată, într-adevăr! Singurii care-au mai păstrat ceva din autenticitatea acestei sărbători au rămas ţâncii care cu mucii-n gură îşi cară buhaiul de la o poartă la alta, încercând ca pe lângă nuca, banul ori colacul primit să mai strecoare şi câte-un “Domn, domn, să-nălţăm!” Însă nici ei nu-s prea departe de rateu, pentru că ţâncii de oraş (fără muci la gură) n-au auzit în viaţa lor nici de buhai şi nici de “Domn, domn să-nălţăm!”. Ei aşteaptă cuminţi ca Moşul să le zvârle direct pe horn vreun playstation ori vreo Barbie anorexică, încorsetată până-n dinţi.

Mai sunt câţiva, ăia consideraţi lunatici sau scursuri ale societăţii, ce să mai – nişte rataţi în accepţiune modernă – care văd Crăciunul aşa cum este el de fapt. Sau aşa cum a fost. Văd o Marie cu un episod de depresie majoră postpartum. O Marie care se află departe de casă, lângă nişte animale pe post de asistente şi-un bărbat pe care nu-l cunoştea aflat în dublu rol: de soţ şi de obstretician. Să nu credeţi că animalele erau aşa blânde şi-I suflau Pruncului căldură aşa cum întruchipează picturile pentru copii de 5 ani. Nu, probabil contracţiile viitoarei mame erau acompaniate de “hi-ha-ha”-ul măgarului speriat şi de tropotele calului care nu ştia ce se-ntâmplă. Mântuitorul a venit pe lume într-un urlet. Şi prin plânsul primar al Lui, putem noi azi să ne burduşim fiinţele puhave cu cârnaţi şi caltaboşi, fără să fim zdrobiţi pur şi simplu la contactul cu sfinţenia unei icoane care-L întruchipează pe Însuşi Făuritorul Totului Tot. Văd nişte astrologi, nişte magicieni, nişte oameni cu care-un creştin n-ar prea trebui să intre în contact venind şi închinându-I-Se noului prunc. Ai Lui nu L-au primit. În schimb duhoarea ciobanilor inculţi care erau la muncă în Ajun a fost preschimbată pentru totdeauna în parfumul pe care îngerii aveau să-l împrăştie “Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pamânt între oamenii plăcuţi Lui!”

Astfel ţipătul primar s-a metamorfozat într-un chiuit de bucurie. Chiut care, până-n 2009, a ajuns să fie un chiuit grobian în toată splendoarea-i grotească. Pentru puţinii oameni care se aflau în grajdul ca un mormânt al Betleemului, momentele imediat următoare naşterii, probabil au adus o grimasă ce-ar semăna cu un zâmbet doar pentru că nu a fost nevoie de un forceps pentru ca pruncul să iasă afară. Gânduri transcendente le-au venit mai târziu. Nouă astăzi, ce feluri de gânduri ne vin odată cu Crăciunul? Mai străluceşte vreun pic steaua de deasupra ieslei, sau a fost şi ea gâtuită cu totul de steaua consumerismului post-modern?

Deşi îmi plac şi mie colindele şi le-ascult cu drag, găsesc că e mai potrivit să împărtăşesc pentru aici şi pentru acum, următoarea piesă care nu e un colind, dar care, în mod sigur, are consistenţa unuia.

Angel came down from heaven yesterday
She stayed with me just long enough to rescue he
And she told me a story yesterday,
About the sweet love between the moon and the deep blue sea
And then she spread her wings high over me
She said she’s gonna come back tomorrow…

Prostănacu` a ieşit de sub acoperire

Mircea Geoană, zis (pe bună dreptate) şi Prostănacul, nu se mai află sub acoperire ca aici, ci acum şi-a arătat “competinţa” în faţa intregii ţări.  Aseară, reprezentantul Roşilor s-a declarat câştigător al alegerilor prezidenţiale. A făcut ce-a ştiut el mai bine, adică a ţinut un discurs populist în care şi-a făcut multe cruci şi-a invocat chiar Divinitatea de câteva ori, toate astea sub scutul protector al privirii lui Jiji. M-am întrebat ce-o căuta oierul în preajma “câştigătorului” pe acea scenă. Apoi mi-a venit şi răspunsul: prost la prost trage. După ce-a aclamat vro câteva minute în faţa beliţilor care căscam ochii cât cepele la TeVe şi care nu prea aveam zâmbetul lui Geoană tâmp, ci mai degrabă unul amar, noul preşedinte, căci nu s-a sfiit a se intitula astfel, s-a dus la crăpelniţă. Mi-a rămas întipărită-n minte o imagine: un deputat (cred) PSD cu saleu-ntre fălci şi cu paharul de plastic plin cu şampanie striga burduhănos “Victorie”. Grotesc. Aş fi vrut să postez imaginile aici, dar încă nu le-am găsit. Dacă muriţi de curiozitate totuşi, deschideţi tembelizoarele şi uitaţi-vă singuri, o să vedeţi, cu siguranţă, scena acolo.

În tabăra opusă, linişte. La un moment dat chiar şi beznă. Băsescu îşi proclamă şi el victoria furând startul, mai timid decât Geoană, ce-i drept, mai rezervat. Nu face declaraţii, spune doar că “la fel ca-n 2004″. Apoi aminteşte de aniversarea celor 34 de ani de la căsătorie. Cât se poate de omenesc, nimic pompos, nimic precipitat, nimic ridicol – cuvânt care-a stigmatizat întreagă situaţia din cealaltă tabără.

Am urmărit şi eu până pe la vreo 12 aseară dezbateri şi imagini şi abureli la maşinăria asta de manipulare-n masă numită tembelizator. După care am picat răpusă de-oboseală, avusesem o zi extrem de obositoare, o noapte nedormită, o zi în care-am stat o oră (doar o oră de astă dată) la coadă la vot, şi-acum, iacă-tă, o seară cu nişte rezultate care nu prea mă mulţumeau. Singurul argument era următorul: exit-pollurile astea nu prea au greşit în primul tur, aşa că mă gândeam că nici acum n-o vor face… Deşi ştiam şi cine-i în spatele maşinăriei ăsteia statistice…

Ei bine, azi-dimineaţă, răsturnare de situaţie. Conform BEC, Băsescu e pe primul loc. Mi s-a mai înseninat şi faţa, şi din cauză că dormisem o noapte-ntreagă (ceea ce nu mai făcusem de câteva luni bune), sinapsele s-au pus în funcţiune într-un mod destul de satisfăcător, zic eu. Şi-a ieşit cam aşa:

1. Geoană vine înaintea României cu nişte rezultate INSOMAR care-l dădeau drept câştigător, la diferenţă de aprox. 2 procente faţă de contracandidat. INSOMAR e al PSD-ului. Unora li s-ar aprinde beculeţul. Însă, INSOMAR nu a dat greş pentru primul tur. De ce ar da-o-n bară acum? Aşa că, Geoană începe discursul evanghelic şi-l termină mesianic. Uită însă ceva: în primul tur, nenea care stă-n spatele institutului ăstuia de statistică, n-avea nici un motiv să “umfle” cifrele. Pentru că, protejatul lui, avea să intre ORICUM în turul 2. Aşadar, au prezentat cifrele corecte, tocmai petru ca astfel să-şi asigure credibilitatea pentru turul 2. Foarte frumoasă strategie, ce-i drept, însă ea nu prinde decât la… proşti. Cuvânt de ordine atunci când e vorba de Geoană, nu?

2. În timp ce hienele roşii dau iama la stârvurile înăcleiate cu frişci şi şampănii, ăilalţi, meticuloşi, numără. Numără şi iar numără. Nu se precipită, nu fac prezumţii, nu se ambalează. Băsescu ne spune să avem încredere. Cum dracu` să ai încredere când îi vezi pe ceilalţi ţopăind deja prezindeţial şi pe tine, amărâtule, că nu dai declaraţii mai clare? Şi ţi se mai ia şi lumina… şi nebunu` de Vadim anunţase cu câteva zile-n urmă că tu, marinerule, vei fura cu luminile stinse…? ZDRANG

3. Da! Ce-a fost cu penele alea de curent?!? “Băsescu fură, fără pe-ntuneric, dar reprezentanţii partidului nostru au lanterne, sunt echipaţi cu tot ce trebuie astfel încât să nu asistăm la un episod de fraudare” – aşa declara un PSD-ist aseară la Gâdea cred. Ei bine, aseară afirmau că au grijă ca Băsescu să nu le fure caşcavalu` de sub nas, azi, evident, vor pune noul rezultat pe seama fraudării. Păi, bre domnilor, ce-aţi păzit azi noapte?!? Aaaaa, s-a luat curentu`?! Hai să fim serioşi, cum e posibil să se ia lumina TOCMAI în sediul de campanie al PDL-ului, TOCMAI când preşedintele păşea înăuntru şi toate astea să fie din vina LOR?!? Şi-apoi subit să mai cadă curentul şi-n câteva zone din Bucureşti… (“avem informaţii că nu există curent electric, la această oră, în Dorobanţi, etc etc” – papiţoia altul aseară). Încep să cred că şi treaba asta a fost plănuită de `ăi mai flămânzi pentru ca apoi să-şi frece mâinile noduroase “v-am spus noi? v-am spus noi că ăsta va fura cu lumina stinsă?” Ei fleoşc… prea s-a potrivit previziunile, ceea ce devine, din nou, suspect!

4. De furat s-a furat clar. Din ambele părţi. Tâmpit să fii să crezi că, deodată, Românika a devenit ţara cea mai corectă din Univers. Însă, la un simplu raţionament logic, ajungi la următoarele concluzii: PSD-ul este cel mai puternic partid. Şi-i mai are-n spate şi pe cei de la PNL, PC, PRM, UDMR şi PNG. Adică, îi are în spate pe toţi. Doar PNŢCD cic-ar mai fi rămas în cumpănă. Deci, maşinăria de vot cea grosolană, la ei a fost! Nu la un amărât (care uite că nu-i chiar atât de amărât) care se luptă singur cu toţi. Sunt sigură că dacă astăzi BEC ar fi confirmat exit-pollurile de-aseară, nu mai trâmbiţau azi domnii psd că este vorba de o fraudare, ci vor fi ridicat în slăvi, aşa cum a făcut-o aseară Prostănacul în fervoarea-i penibilă, voinţa cetăţeanului.

5. Geoană a călcat pe greblă urât de tot. A spulberat ultimul gram de diplomaţie şi inteligenţă de care unii l-ar mai fi putut suspecta. A ieşit la chiuială ca fata mare la măritat înainte de vreme, iar azi a păşit în sediul său de campanie cu coada-ntre picioare, prin spatele lui Năstase. S-a furişat mişeleşte, aşa încât reporterii zbanghii nu l-au putut încolţi cu vreo declaraţie.  Nimic nou sub soare, dacă e să luăm în considerare evenimentul de sătămâna trecută din Timişoare, unde, acelaşi Geoană, aseară preşedinte pentru câteva ore, a ieşit pe uşa din spate. Sincer, mi-e oleacă milă de el, dar şi-o merită. Din punctul ăsta de vedere, Băsescu a ştiut să fie un bun diplomat, a tăcut când a trebuit, iar de bucurat se va bucura, atunci când va fi momentul. Naivitatea lui Geoană s-a transmis şi la Antonescu care avea ochii injectaţi de plăcere, dar obosiţi de atâta nesomn şi zbucium. Şi, implicit, la tot poporul PSD-ist care-a ieşit pe străzi. Masele au ieşit, din nou, de fraiere.

6. Am convingerea că azi, aşa mai după-masă, după anunţarea rezultatelor finale, toată suflarea gen Badea&co, va critica dur afirmaţia lui Băsescu din miezul nopţii “un fleac, i-am ciuruit”. Şi se vor avânta în tot felul de afirmaţii şi acuze, neglijând, evident, un amănunt “deloc important”: e ora 4 dimineaţa, candidatul a stat pe ace toată noaptea (pentru că eşti om, deci ai emoţii), a avut toată media împotriva lui până în ultimul moment, s-a luptat cu toţi burtoşii din Parlament, a avut o campanie “dată dracu” şi…, în final, numărătoarea a ieşit în favoarea sa. Omeneşte, Băsel a replicat super mişto. Băi, şi e aşa fain să-l vezi aşa om şi nu sulemenit în spoială de bâlci precum opozantul său feciorelnic, cu suflet nepătat, virgin până-n… creieri care se bucură cu lacrimi… Biac!

7. Partea cea mai tragi-comică le-o atribui jurnaliştilor. Unora dintre ei, în mod special. Penibilul a reuşit să intre şi-n gura presei (la propriu), căci aseară Badea făcea calcule minuţioase cu pixul pe foaie şi afirma el sus şi tare cum “nimic nu mai poate schimba rezultatele. nici măcar Diaspora unde, dacă sunt 100 şi ceva de mii de voturi dintre care 70 de mii i-ar reveni lui Băsescu, ar fi imposibil ca acesta să-l depăşească pe Geoană, pentru că Mircea este cu 200 de mii de voturi peste Băse…” bla bla bla. Nene Badeo, iaca ai făcut-o şi matale de oaie. Da` te scoţi tu, că eşti băiet deştept şi cu pliscu mare.

8. Încă nu e nimic sigur. Încă nu ştim cu adevărat cine va fi următorul preşedinte al României. Deşi, lucrurile sunt destul de clare în momentul actual… Niciodată nu am fost adepta teoriilor conspiraţioniste, nu voi fi nici acum. Instituţiile statului specializate pe această problemă, îşi vor face datoria, şi ne vor da în curând rezultatul final, validat şi de acceptat. Însă, un lucru se ştie sigur, ba chiar două: Geoană e un Prostănac (şi după evenimentul de-aseară, ar fi imposibil ca să nu intre aşa în analele de istorie); dacă Băsescu va fi preşedinte, va fi din nou scandal. Mare scandal. Dar, în condiţiile actuale, numai cu scandal se mai poate mişca ceva în ţara asta.

LATER EDIT: Geoană purtându-se… natural. (via Caţavencu) http://www.youtube.com/watch?v=HR3BF3jHMCI

LATER EDIT 2: Ponta scapă porumbelul: Victor Ponta, ne explică cum a cîştigat PD-L-ul lui Traian Băsescu alegerile avînd un sistem de furat mai bun. Cum adică mai bun decît al cui? Mai bun decît sistemul de furat alegerile al PSD, normal. (Vedeţi la minutul 0:26 şi la 0:50)    http://www.catavencu.ro/ponta_a_scapat_porumbelul-11606.html