Hai să ne jucăm

Eu o să-mi pun rochia aceea bleu cu flori mari galbene pe care n-am purtat-o încă niciodată. Îmi voi lua sandalele negre, acelea care au în constituţia lor doar 3 bretele, sandalele acelea pe care dacă le pun în picioare mă simt ca şi când aş fi desculţă. Părul îl voi lăsa pe spate, despletit, aşa cum e el: ondulat şi de culoarea castanelor rumenite. N-o să port bijuterii, n-o să mă fardez deloc. Poate doar un strop de roşu pe buze.

Nu vom lua propriile maşini, pentru că cei care se joacă nu au încă permis de conducere, ci voi trimite taxiul după tine. Tu o să-ţi pui, sper, blugii  albaştri şi tricoul verde-închis, cel puţin decolorat, pe care-l purtai ultima oară când ne-am văzut. O să luăm deci taxiul şi-o să plecăm în lumea largă. Unde nimeni n-o să ne recunoască nicicum. Ne vom putea plimba liniştiţi şi ne vom ascunde pe după copaci,  apoi ne vom sări unul în faţa altuia Bau!, ne vom juca de-a prinselea printre ferigi, iar după ce ne vom fi săturat de asta, mă vei lua de mână şi vom sta aşa lungiţi pe iarbă uitându-ne la cer şi dându-le norilor forme şi nume care ni s-ar părea nouă c-ar semăna cu obiecte cunoscute.

Ne vom da în scrânciobe şi tobogane, ne vom învârti într-un dans ameţitor până când răsuflarea ne va fi devenit greoaie. Apoi vom cumpăra sticksuri şi vom hrăni raţele şi porumbeii cu firimiturile lor.  Vom merge pe câmpul înverzit din copilăria mea şi ne vom da pe căpiţele de fân aurii, chicotind atunci când sătenii vor veni cu furcile să ne jupoaie. Vom coborî apoi la pârâu şi-o vom lua în susul lui, amuzându-ne de brotăceii care stau tolăniţi la soare. Ne vom bate cu apă şi vom râde copios. Îmi vei culege un mănunchi de mierea-ursului şi-mpreună ne vom ţuguia buzele pentru a suge laptele dulceag din florile mov.

Iar când vom obosi de-a binelea, ne vom aşeza pe iarba proaspăt cosită sub un nuc bătrân, eu îmi voi odihni creştetul în poalele tale, iar foşnetul pădurii şi al frunzelor şi-al ierbii ne va fi dat energia necesară pentru a lua-o din loc înc-o dată.

Hai să ne jucăm deci! Hai, zi-mi că vrei!

Apă de ploaie

Cu faţa tuciurie de la urmele rimelului scurs pe obrajii îmbibaţi de ploaie, înaintez agale pe strada îngustă cu miros de praf ud, printre picături de lacrimi şi picături de ploaie. Rochia vaporoasă, cea de culoarea caramelului, exact cea pe care-o purtam atunci, s-a lipit de trupul greoi, aţipit parcă sub greutatea răpăielii cadenţate. Mâinile care-odinioară-ţi cuprindeau trupul în timp ce dormeai, atârnau fără nici un fel de expresivitate. Paşii călcau alene pe asfaltul înăbuşit din care aburi se ridicau dându-i un iz de iad. Greutatea cerului negru apăsa puternic pe umerii îmbâcsiţi de colb. Ploaia îmi lovea uşor faţa dându-i aceiaşi fiori pe care i-i dădeai tu atunci când o striveai sub sărutările tale.  Plângeam.

Fără să ştiu însă că ploaia aduce după sine curcubeul. Şi că o să te pot lua din nou de mână în timp ce dormi. Că o să-ţi pot aduce micul dejun la pat şi c-o să te strâmbi ştrengăreşte la mine dezminţind un zâmbet care-ar spune “îţi prefer cuvintele mai degrabă decât mâncarea-ţi”.  Că o să-ţi dau mesaj la 3 dimineaţa să-ţi spun că mi-e dor. Că o să-mi aduci flori de câmp vara. Că o să fug după tine atunci când o să pleci nervos de lângă mine. Că-mi vei face din nou buzele să înflorească şi mâinile să trăiască. C-o să scriu doar pentru tine. C-o să exişti. C-o să te iubesc.

Că nu va mai fi apă de ploaie.

Cântec de leagăn sau un alt mod de-a spune “Sunt Fericit”

Se mai satură şi omu` câteodată de-atâta defilat prin faţa altora cu inima făcută ţăndări. Atunci îşi adună ultimul gram de forţă vitală (de cele mai multe ori sexuală) şi porneşte târâş-grăpiş la atac. Nu cu alţii, ci cu sine. Începe o-ncăierare gen wrestling cu propriile-i nevroze pe care, cum-necum, le-nfruntă-n cele din urmă. După o beţie cruntă, beţie care constă nu neapărat din gâlgâituri conţinând alcool, ci mai degrabă din acea beţie a spiritului pe care-o poţi obţine pe o cale nu neapărat emfatică, iese omu` nostru la interval în faţa naţiunii, bolborosind fălos:

Viaţa mea de bărbat

Fără vreo legătură cu cartea pe care tocmai o citesc şi poartă acelaşi titlu cu cel al postării, de mai multă vreme mi-am pus întrebarea “cum mi-ar plăcea să fiu dac-aş fi bărbat?” Răspunsul a venit tot undeva în aceeaşi perioadă, scurt, clar şi precis: dac-aş fi bărbat mi-ar plăcea să fiu undeva între Wolf din The 10th Kingdom (alegerea wolf=lup nu e deloc aleatoare, lupul fiind cel care rămâne fidel unei singure partenere toată (!) viaţa) şi Tim-Tim din The million Dollar hotel.

Îns-odată cu astă întrebare, a venit următoarea, inevitabilă:

Vrei să fii prietenul meu?

do know the days
those days when i was younger than now
when innocence wasn`t the name of a porn star
when who we are what we do
isn`t based on what other lives want to be
when nothing matterd
and self-image was unfamilar
and what we are now isnt what we was then…?

Dac-o fi existând cineva vreodată pe astă lume care să nu mă fi dezamăgit niciodată, dac-o fi existând cineva vreodată pe lume  în care să-mi abandonez fiinţa fără vreo teamă de trădare, aceştia vor fi fiind copiii. Este adevărat că şi inimile acestor micuţi au suferit de-a lungul timpului metamorfozări monstruoase, însă pentru acest fenomen ucigaş, de vină sunt doar adulţii care-i abandonează cu zilele în faţa televizorului. Iar televizorul, are el grijă ce să le dea. Rezultatele se văd foarte bine.

Dar nu vreau să mă ocup de aceste cazuri triste, deşi voi face referire mai târziu la unul, ci vreau să vă vorbesc despre adevăraţii copii.

Cititorului din Oraşul Îngerilor

Când plăcerea pentru propriu-mi scris se ofileşte precum petalele sângerii ale unui mac răpus de arşiţa unei zile, ea renaşte din altceva. Din altceva-ul ăla care-ntreţine bateria energetică şi-i dă o savoare şi-un gust aparte. E vorba de cititori. Şi nu orice fel de cititori, ci de cei fideli. Care asemenea unui soldăţel tăcut, mărşăluiesc zi de zi în spaţiul ăsta keleidoscopizat şi se înfruptă din cuvintele-mi multicolore.  Îi văd ca pe-un alt “eu”, unul care mă completează perfect. Căci de n-ar fi aşa, de ce-ar reveni sârguincios de fiecare dată când un nou post e servit? Pe mulţi dintre ei nu-i cunosc deloc deloc. Şi pe-aceia-i apreciez poate mai mult. Fantasmez câteodată la identităţile lor, imaginându-mi tot felul de scenarii demne, de cele mai multe ori, de tot râsul, prin naivitatea lor puerilă.

Astăzi m-am gândit să vă dedic un post. Da, dumneavoastră, dragă domnule/doamnă cititor din Los Angeles.

Interzis

All that you can`t leave behind

Dacă n-aş zăcea pe patul ăsta aproape înţepenită de căldură, aş ieşi pe străzi. Aş străbate mai întâi cu paşi mărunţi strada care încă mai miroase a tei, inspirând deopotrivă praf şi polen. Aş lua-o apoi uşurel pe Moşilor, m-aş holba la magazinaşele vechi cu mobilă de artă şi-aş poposi cu privirea ceva mai mult pe feţele trecătorilor grăbiţi în rutina lor, şi ei aproape leşinaţi de căldură. Aş ajunge la Universitate şi m-aş îndrepta direct spre Lipscaniul care, săracul, a ajuns în paragină. Aş călca greoi pe scândurile de lemn către Rapsodia. Dacă n-aş sta aproape goală pe cuvertura galbenă roasă de zile,

Hai la o cafea

more about “Un frappe la Iasi“, posted with vodpod

Despre vise şi visători

Ultimele zile au fost ca nişte pânze de păianjen molatice căţărându-se încet peste existenţa vlăguită, înfăşurând-o cu un soi de clei lipicios şi letal. Nici să visez nu mai pot. Adică visele sunt un soi de întortocheli onirice bizare în care personajul principal e fie o mănuşă pe care nu vreau cu nici un chip să i-o înapoiez, fie o senzaţie de sufocare, în urma căreia mă trezesc teribil de obosită, cu mintea şi sufletul date peste cap.

În ultimele zile sunt ca un aspirator de emoţii. Adun tot, colectez, strâng în mine durerile puhave ale altora, tot timpul ale altora. Îmi amintesc că eu sunt chinul meu şi nu chinul altuia doar în vis. De-aceea mi-e şi teamă să mai adorm, să aţipesc, ca nu cumva adevăratul  “eu” să iasă la iveală şi să-şi arate mustăţile schimonosite.

Zilele astea am puterea doar să citesc. Să înghit lacom cuvinte şi pagini şi vieţi şi romane. Doar ale altora. Entităţi mici şi rozătoare, gândaci de bucătărie, melci albaştri zburători – aşa le sunt personalităţile. Nimic din ce e omenesc nu le e cunoscut. Îşi duc existenţa claustrofobă în aceeşi rutină ciclică, amorţită, de nailon topit de soarele nemilos.

Cât despre mine, zilele astea mă voi hrăni doar cu propriile-mi excremente onirice. Până la refuz. Al meu, nu al lor.