Mi-era dor de nişte muzică bună

restul, aici:

Wonderwall

Stop crying your heart out

Don`t look back in anger

Songbird

 

Dumnezeu şi tupeiştii.

Nu-i aşa că religia îţi cam taie aripile de cutezător? De câte ori nu s-a întâmplat să stai în ultimul rând, să fii “oaia” cea ascultătoare din turmă în loc să ai “tupeul” să te iei la trântă cu întreg sistemul şi să rişti de-a fi catalogat drept o “capră” năzdrăvană?

Şi uite-aşa religia devine un opium pentru mase, un tranchilizant care să-ţi anestezieze personalitatea şi orice impuls energetic uman. Se poate ajunge la anunlarea ta ca fiinţă umană, la un soi de schizofrenie (numiţi-l şi bigotism) pe care, prelaţii o numesc adevărata evlavie (?!). V-aţi întâlnit cu astfel de situaţii în care cel care are curajul să apeleze la DREPTUL său de liberă exprimare să fie aruncat în stradă ca o stârpitură din sânul prea-iubitoarei Biserici? Este biblică procedura asta? După unii, ar fi… chiar Însuşi Hristos afirmă că… va fi “o turmă şi-un Păstor”.

Dragii mei, daţi-mi voie să vă spun ca Dumnezeu NU DOREŞTE anularea omului ca persoană umană. Ba mai mult, omul cu personalitate, este iubit de către Dumnezeu. Să mă justific. O să iau două exemple din Scriptură care să aducă puţină lumină în acest caz. Primul se găseşte în Psalmi cap.137. După ce poporul Israel îşi plânge soarta din robia babiloniană, spre sfârşitul capitolului, apare o “urare” şocantă:

Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ţi va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi, şi-i va zdrobi de stâncă! (Ps.137:8,9)

Cutremurător, nu-i aşa? Psalmistul descrie obiectiv dorinţa poporului Israel de a-i vedea pe copiii vrăjmaşilor lor zdrobiţi de stâncă! Poate exista o cruzime mai mare decât asta? Şi să nu uităm cine erau israeliţii… nu era un popor păgân, era însuşi poporul ales de Dumnezeu! Dorinţa de răzbunare le fierbea în suflet, mistuindu-le orice simţământ de empatie, fie şi faţă de asupritori.

Când auziţi de Iov la ce vă gândiţi? De obicei, apare în minte imaginea unui om bogat şi temător de Dumnezeu pe care Acesta “l-a bătut”; l-a încercat atât de grozav încât i-a luat toata bogăţia, toţi fiii, pentru ca, în final, să-l lovească cu cea mai păcătoasă boală, lepra… Şi pentru că toate astea n-ar fi fost de-ajuns, pe patul suferinţei, prietenii lui i-au ţinut tot felul de cuvântări care mai de care mai pompoase, prin care să justifice fapta lui Dumnezeu. Ştim cu toţii că Satana a pierdut “pariul” făcut cu Dumnezeu, în final, lui Iov dându-i-se dublu faţă de cât avea înainte.

Cam asta este povestea lui Iov. Însă câţi s-au gândit la ATITUDINEA lui Iov din timpul încercării sale? În timp ce prietenii lui Iov Îl linguşesc pe Dumnezeu, Iov e prompt în răspunsul său: Dumnezeu nu e drept! Chiar dacă încă nu cunoştea finalul poveştii, el are tupeul să se pună-n gură cu Dumnezeu Însuşi, să demonstreze prin raţionamente cât se poate de logice, că Atotputernicul, săvârşise o mare eroare în dreptul lui. Nu mă credeţi? Priviţi ce afirma prietenul nostru Iov:

“Viu este Dumnezeu, care nu-mi dă dreptate! Viu este Cel Atotputernic, care îmi amărăşte viaţa, că atâta vreme cât voi avea suflet, şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele, buzele mele nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat. Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Până la cea din urmă suflare îmi voi apăra nevinovăţia. (Iov 27:2-5)

Ce ştiţi voi, ştiu şi eu, nu sunt mai prejos decât voi. Dar vreau să vorbesc acum Celui Atotputernic, vreau să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu. Căci voi sunteţi nişte făuritori de minciuni, sunteţi cu toţii nişte doctori de nimic. O, de aţi fi tăcut, ce înţelepciune aţi fi arătat! Acum, ascultaţi, vă rog, apărarea mea, şi luaţi aminte la răspunsul buzelor mele! Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Şi să spuneţi minciuni, ca să-L apăraţi? Vreţi să ţineţi cu El şi să faceţi pe apărătorii lui Dumnezeu? Dacă vă va cerceta El, va găsi bine oare? Sau vreţi să-L înşelaţi cum înşelaţi pe un om? Nu, nu; ci El vă va osândi, dacă în ascuns nu lucraţi decât părtinindu-L pe El. (Iov 13:2-10)

În exemplul de mai sus, oare Iov nu este “capra” cea năzdrăvană? Şi totuşi, priviţi ce spune Dumnezeu despre El: “După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: “Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.” (Iov 42:7)

Iov nu numai că şi-a exprimat indignarea, dar ea a fost una dreaptă! Şi aceasta l-a dus la o pocăinţa autentică.

Ţi se-ntâmplă şi ţie să-ţi vină să te cerţi cu Dumnezeu? Să-I ţipi DE CE îngăduie atâta mizerie pe-acest pământ? Îţi vine să urli către Cel Atotputernic cerând răzbunare pentru toate nedreptăţile ce ţi s-au făcut? Ai vrea să faci toate acestea dar te temi că vei fi exclus din rândul “oilor”? Hristos spune:”îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Dacă nu ţi-e teamă de oameni, poate ţi-e teamă că Dumnezeu te va lovi şi mai tare dacă ai “tupeul” să-i spui în Faţă ce te frământă? Lui Iov nu i-a fost frică…

Dumnezeu nu e vreun senil care să-ţi pretindă anularea ta ca fiinţă umană înzestrată cu raţiune. Îndrazneşte, spune-i Lui ce te supără, dialoghează cu El aşa cum a făcut-o Iov. Apără-ţi cauza! Fii om, nu nălucă! Şi-abia atunci, după ce te vei fi descărcat în rugăciune fierbinte, va veni şi pacea după care sufletul tău tânjeşte. Psalmistul, exact după ce-şi revendica dorinţa de răzbunare-n faţa lui Dumnezeu, în imediat următorul capitol, scrie:

Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor. În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi mi-ai întărit sufletul. (Ps.138: 1,3)

Credeţi că această pace a venit peste noapte? Sau din senin? Nu… acolo s-au dus lupte aprigi… lupte cu eu-l… lupte cu Divinitatea Însăşi!

 

Fericirea (?)

Recunosc că pe vremea aceea eram tare nefericit. Era totuşi vorba de o nefericire prostească, fadă. Acum, acum e altceva. Acum sunt de-a dreptul fericit. De când copilul acela cu trăsături de femeie a penetrat viaţa-mi mult prea rigidă de solitar, simt că trăiesc din nou. Simt că pot să beau din cupa voluptăţii fără ca aceasta să sece vreodată. Eros îmi zâmbeşte iarăşi. Dulceaţa simţămintelor crude îmi ameţeşte sufletul care a reîntinerit asemenea firelor de iarbă topite de soare după o ploaie caldă de vară. Cele mai tenebroase încăperi ale inimii sunt descătuşate, pentru ca lumina să inunde totul. Micile delicii ale vieţii pe care le gust din plin, îmi oferă certitudinea că viaţa mea de odinioară era întru totul plicticoasă. Acum, balurile pe care candva le consideram a fi doar pentru cheflegii, muzica de jazz care-mi provoca repulsie în trecut şi exploatarea imaginaţiei în ceea ce priveşte sexul pe care-o vedeam a fi desfrâu curat, constituie activităţile cu care mă desfăt.

Îi sunt recunoscător soartei care şi-a făcut, în sfârşit, milă şi de mine. Şi totuşi, presimt că această fericire nu o să dureze. Fericirea aceasta este şi ea sterilă. Mă face să mă simt mulţumit, dar nu de mulţumire am eu nevoie acum. Această fericire nu e o fericire pentru care să mori!

Cu toate acestea, sunt foarte mulţumit de fericirea mea, o voi mai suporta o vreme.

 

NOAPTEA MUZEELOR - 17 MAI 2008

Anul acesta, pentru cea de-a patra editie a Noptii muzeelor, 12 muzee bucurestene - Muzeul Colectiilor de Arta, Muzeul Militar National Regele Ferdinand I, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul National Cotroceni, Muzeul National de Arta Contemporana, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul National de Geologie, Muzeul National George Enescu, Muzeul National de Istorie Naturala Grigore Antipa, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti si Muzeul Taranului Roman – s-au dat de 3 ori peste cap si s-au transformat din temple ale muzelor in locuri unde obiectele de patrimoniu ies din vitrina pentru o intalnire cu muzica, filmul, artele spectacolului, experientele gastronomice… si in primul rand cu publicul!

Pentru a evita batai de cap si dureri de picioare, un autobuz special va circula in noaptea de 17 mai pentru a face legatura intre cele 12 locatii. Acest lucru este posibil cu sprijinul RATB, care pune la dispozitie, special pentru aceasta noapte, autobuze ce vor parcurge circuitul muzeal, pentru vizitatorii dornici sa ajunga la cat mai multe muzee.

Pe tot parcursul zilei si al noptii de 17 mai muzeele isi asteapta publicul sa (re)descopere valoroasele colectiile pe care le adapostesc, insa intr-o atmosfera speciala, pentru o experienta de neuitat.

Ziua incepe cu Dimineata Muzeului Satului, care sarbatoreste pe 17 mai 72 de ani de la infiintare, si continua cu muzeele din Piata Victoriei care, pe langa expozitiile permanente si temporare, pregatesc seara programe speciale pentru toate gusturile.

La Muzeul Antipa Nocturna in dreptunghiul galben inseamna muzica, expozitie de fotografii, documentare si albume marca National Geographic Channel sau vanatoare de insecte si lilieci in curtea muzeului. La Muzeul de Geologie vizitatorul se afunda in Noaptea indiana prin intermediul fotografiilor, al muzicii si al artei culinare, iar la Muzeul Taranului Nea Fus Ion prezinta o seara video-music-gastro fusion cu artisti invitati, expozitie de arta traditionala si lansare de album de fotografii.

Promenada pe Calea Victoriei presupune popasuri obligatorii la Muzeul George Enescu - pentru recitaluri de lieduri, muzica religioasa si filme documentare despre maestrul Enescu pana dimineata si la Muzeul Colectiilor de Arta - pentru o intalnire cu atmosfera din locuinta colectionarilor interbelici. La MNAR publicul este partas la Confesiuni de amorul artei: spectacole de animatie teatrala, proiectii video, jocuri de sunet si lumina, inspirate de lucrari de arta din muzeu, plus proiectii de filme de arta la Sala Auditorium. La Muzeul National de Istorie seara Sub semnul Thaliei ofera spectacole de teatru si expozitii deschise pana dimineata.

Periplul continua la Muzeul Municipiului, care isi invita vizitatorii in primitoarele saloane de secol XIX si la expozitia dedicata lui Gheorghe Tattarescu. Un moment care nu trebuie ratat este schimbarea garzii la Muzeul Cotroceni, al carui program include expozitia de costume de epoca din colectia Adinei Nanu, dansuri de societate si ateliere de creatie.

Dupa caderea serii la Muzeul Militar National incepe programul special Floare de Lotus care include spectacole de dans modern, jonglerie si magie, concert de orga si spectacole de teatru. Iar party-ul final ale loc pe terasa la MNAC, dupa intalnirea cu lucrarea lunii si expozitiile temporare Animations/ Fictions si Braco Dimitrijevic.

Nu lipsesc surprizele pentru cei mai energici vizitatori. Cei care parcurg cel putin opt muzee din circuit si colectioneaza biletele de intrare sau stampilele muzeelor primesc un cadou!

Sambata, 17 mai 2008: Muzee… de te prinde noaptea!

Mirela Radulescu
Education Curator
Education and Communication Department
The National Museum of Art of Romania
Calea Victoriei 49-53, 010063 Bucharest, Romania
Tel. 00 40 21 314 81 19
Mobile. 00 40 745 070 553
email. mirela.radulescu@art.museum.ro
radulescu_mirela@yahoo.com

Sursa: http://groups.yahoo.com/group/conferinte/

 

Mi-e dor de tine de crăp!

Uite, c-am zis-o! Acum poţi să-ncepi să te hlizeşti zgomotos, să te tăvăleşti pe jos de râs în intimitatea ungherului tău împopoţonat cu amintiri ingheţate. Apoi poţi să afişezi mutra aia serioasă pe care-o închiriezi în astfel de momente-n care ţi se adevereşte că eşti buricul pământului pentru un suflet zdruncinat. Mi-e dor de tine şi de zâmbetul tâmp pe care-l manifeşti odată cu această capitulare a mea. De atitudinea aceea rece, de om important şi ocupat cu care mi-ai sufocat zilele.

Câteodată te urăsc groaznic de tare! Urăsc toate manifestările tale de duioşenie neprefăcută, toate ieşirile tale de copil inocent şi neschilodit de vreo gheară femeiască. Te urăsc când azi îmi spui că-ţi pasă, pentru ca mâine să uiţi totul prefăcându-te că eşti dur şi detaşat. Dar mai mult mă urăsc pe mine! Mă urăsc când sunt al dracului de raţională încât îmi dau seama că ai lucruri mult mai importante de făcut decât să-mi răspunzi mie la un amărât de “ce faci” sau când manifest un tupeu fără limite pentru că am pretenţia de a te auzi spunând “bine”. Mă urăsc pentru că nu am cum să te caut, cum să-ţi spun, cum să-ţi strig că am câteva minute libere să mă gândesc la tine, şi-atunci mă apuc de scrilejit pereţii camerei neputincioasă, cu inima şi degetele sângerânde.

Iată că azi, azi ai ieşit triumfător. Poţi să te baţi cu pumnii-n piept, adulându-te, o, tu, zeu al progresului amorf. Să-ţi încleştezi dinţii într-un zâmbet de fier cuceritor, Adonis al iluziilor post-moderne. Să râzi până te vei fi înecat cu sughiţuri spasmotice la aflarea veştii că mi-e groaznic dor de tine.

 

Jurnal.

Şi ziua de azi trecuse la fel ca toate celalte. O ameţisem, o ucisesem prin felul mediocru de a-mi duce existenţa. Căci, uitându-ma în urmă, nu găsesc decât un buchet alcătuit din infinite flori metamorfozând aceste zile obişnuite şi emanând parfumul veşted al banalului. Prin urmare, şi această zi fusese doar o altă floare fără culoare a vieţii mele liniştite de om modest şi cam mediocru. M-am trezit de dimineaţă, mi-am sorbit ceaiul cu un ritual specific, m-am îmbrăcat încet analizând fiecare cută a hainelor apoi mi-am urmat programul zilnic fără nici o modificare: plecat, dat nişte telefoane, vorbit cu oameni, venit, răspuns la e-mail-uri, iar plecat şi, în final, revenit în cochilia mea care-mi oferă liniştea aceea interioară pe care strada ţi-o stârpeşte fără nici o remuşcare. Odată cu lăsarea întunericului, m-am baricadat în universul de vată albastră alături de veşnicile mele cărţi şi, cam plictisită, am purces la drumul prăfuit al imaginarului.

Pentru cine a avut însă parte şi de celelalte zile, de zile negre, pline de angoasă în care sfâşierile te inghit din toate colţurile fără să existe vreo şansă de evadare, când eu-l tău se chinuie de moarte zbătându-se în propriile-i laţuri, când voinţa de viaţă pe care bătrânul Schoppenhauer o înălţa pe culmile cunoaşterii se stinge încet asemenea unei stele care e pe punctul de-a muri, zilele ca cea de astăzi sunt o binecuvântare. Când lumea oamenilor cu aşa-zisa ei societate consumeristă strălucind a tinichea de bâlci se hilinzeşte la tine ispitindu-te să-i guşti din vinu-i opulent al desfrâului, obscuritatea camerei tale mici şi încărcată de semnificaţii, pare o rază fosforescentă venind din paradisul edenic.

Ce minunate sunt liniştea, absenţa durerii, zilele lipsite de apăsare în care nici durerea, nici plăcerea nu ridică tonul, în care totul se petrece într-un ritm lent fără tobe şi chitări electrice! Ce de dorit sunt aceste falduri existenţiale ce atârnă graţios pe ferestrele timpului! Cât n-aş dori să se prelungească până-mi vor fi acaparat orice impuls motivaţional, orice dorinţă de nou, orice pasiune îngreţoşată a căutării avide după suspine…

 

Awesome.

Later edit: prin bunăvoinţa unui prieten, acum puteţi downloada în format mp3 această piesă angelică, de aici.

 

Despre nimic.

Aş vrea să încetez a mai fi o continuă dezamăgire. Aş vrea să am şi eu o viaţă tumultoasă despre care să pot scrie fără atâtea sforţări. Să am şcoli şi doctorate care să-mi asigure locuri fruntaşe pe băncile intelectualităţii. Să posed acel soi de pietrificare benignă care să mă facă să trec mai uşor peste evenimentele maligne ale proprie-mi vieţi. Dar nu. Sunt într-un permanent regres. Ochi dispreţuitori îmi scrutează orizontul magnetic încărcat de electricitate neagră. Cum aş putea descrie nimicul, vidul, zero-ul? Ce imagine aş putea atribui hăului lăuntric care mi-a asfixiat trăirile?

De exemplu, ca să scriu un text, citesc, şterg, recitesc, într-un procedeu asiduu de dereticare lingvistică. Rezultatul final e un reziduu intelectual, greoi, prăfuit, cu multe virgule, greu de citit şi mai ales greu de înţeles. De câte ori îmi revizuiesc textele, şi-aşa destul de pipernicite, îmi vine să le şterg. Fără excepţie. Să le şterg din mintea mea şi din mintea celor care le-au citit vreodată. Sunt proaste, leşinate, amorfe, de o rigiditate plumburie şi lipsite de orice formă de voluptate textuală. La fel mi se-ntâmpă şi-n cazul unei cuvântări publice. Imagini fără sens mi se perindă prin faţa ochilor, în mintea mea se derulează mii de litere ce străbat spectrul vizual interior cu o viteză covărşitoare, aşa încât, cuvintele finale, cele ce ajung a fi rostite, devin mici monştri care distorsionează orice contur al unei imagini verbale coerente. Monştri avortoni.

Şi acum, aplaudaţi: a venit momentul să aruncaţi cu pietre-n mine. Temeiul e just.

 

Iubiri consumate. Iubiri sfâşiate.

***dă click aici, aici şi aici.*** ***în timp ce lecturezi, pentru efectul dorit, să ai butonul de PLAY apăsat aici***

…PRIMA DATĂ…

Prima oară ne-am întâlnit într-un parc lăsat în paragină, pe o bancă roasă de vreme şi ploi. Era o zi de toamnă târzie cu un vânt ce şuiera molcom printre crengile dezgolite ale pomilor ce ne ţineau drept umbrar. Ne-am aşezat pe cea mai lăturalnică bancă a acelui părculeţ, ferindu-ne parcă de orice manifestare omenească, deşi, era evident, nimeni nu era dornic să viziteze un loc pustin în care toamna îşi tolănise trupul dezinvolt. Nu ştiu precis dacă am ales locul acela pentru că vroiam să ne ascundem de oameni, sau vroiam să ne ascundem de noi. Cert e că tensiunea devenea tot mai insuportabilă pe măsură ce tăcerea dintre noi se acutiza. Îmi vâjâia capul, gândurile fierbeau învolburate în mine, însă nu puteam scoate nici un cuvânt. Un tremur spasmotic m-a cuprins în încercarea de a-mi alunga înapoi sughiţurile ce-mi stăteau în gât ca un căuş. Eram aproape sigură că acea întâlnire se va transforma într-un eşec total, când ai rupt tăcerea. M-ai întrebat dacă ştiu să cânt la pian. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimile ce erau gata gata să răbufnească, am dat din cap afirmativ. Înc-o nerozie de-a mea. Tu mă provoci la discuţie, şi eu mă folosesc doar de gesturi tâmpe. Cu un zâmbet părintesc, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus:”şi eu ştiu să cânt. Am făcut vreo 3 ani, dar am abandonat. Ştii, a fost un adevărat chin pentru profesoara aceea să mă aibă elev…” Şi cuvintele au început să curgă, în valuri, apoi în cascade, în torenţi mai puternici decât vântul ce sufla ameninţător. Vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Nici n-am observat când mi-ai luat mâna într-a ta. Ne jucam unul cu degetele altuia ca pe claviatura unui pian. Le testam flexibilitatea, dexteritatea, amuzându-ne copios de faptul că degetele mele erau mai “lucrate” decât ale lui. În momentul acela euforic, am avut intuiţia celui ce avea să urmeze. Aşa că tăcerea s-a aşternut din nou între noi ca o femeie gârbovă cu răsuflarea grea. Într-un dans nevăzut al tainelor interioare, mi-ai cuprins creştetul între palmele tale şi ţi-ai apropiat chipul de al meu. Am început să tremur mai grozav ca prima oară. În mine aveau loc implozii de nestăvilit. Atunci, ca şi cum nimic din ce eram nu ţi-ar fi fost străin, cu o privire blândă ce avea să-mi restabilească echilibrul emoţional, mi-ai spus: “stai relaxată. nimeni nu ne desparte. va fi bine.” Apoi şi-a apropiat buzele de ale mele şi… a fost bine! Aşa cum mă asigurase.

Astăzi ne desparte doar… oceanul. La propriu.

…A DOUA OARĂ…

O staţie prăfuită de capitală roind a oameni. Oraşul e profund: pasaje, blocaje, claxoane şi baloane, telefoane, termopane, toate prinse în hora viermănoasă ce sufocase orice sentiment uman. Toată această mascaradă pe care împrejurarea o mima, pe noi ne lăsa reci. Reci la ceea ce se petrecerea în jurul nostru, dar în clocot la ceea ce era înlăuntrul nostru. Aşteptam autobuzul în care tu trebuia să urci. Autobuz pe care, nu ştiam atunci, aveam să-l blestem ani grei. M-am cuibărit în braţele tale, implorând cerul să oprească timpul în loc. Cu privirea-mi înecată la pieptul tău, oftam adânc. Picuri mici se puteau zări în coada ochilor, dar făceam eforturi sisifice să nu-i las să se rostogolească pe chipu-mi meditativ. Nu ne spuneam nimic. Doar bruma acordurilor din căştile tale stabilea contactul cu realitatea. Vibram unul cu celălalt. Era o durere mistuitoare, dar era alături de tine. Îmi mângâiai creştetul ca şi când ai fi ştiut dintotdeauna că ăsta ar fi fost singurul lucru care m-ar linişti. Îţi auzeam bătăile inimii şi-ţi simţeam febrilitatea trăirilor. Eram muţi în faţa Universului care ne condamnase. Muţi în faţa implacabilului. Simţeam toată greutatea acelui oraş împuţit aşezată pe umerii mei. Toate destinele nenorocite, toate existenţele de tenii claustrofobice. Am încercat să mă eliberez de povară prin ultima îmbrăţăşare ce-am împărtăşit-o. Nu ştiu dac-am reuşit.

Autobuzul şi-a făcut simţită prezenţa-i duhnind a venin, smulgându-mi-te din strânsoare. Şi smuls ai fost. Prietenii m-au găsit răvăşită, plângând încet, într-o staţie prăfuită de capitală. Unul dintre ei mi-a spus pe ton grav:”tu chiar îl iubeşti.”

…A TREIA OARĂ…

Era una dintre acele nopţi fără lună, dar cu o pătură groasă de stele. În faţa unui foc de tabără ce abia mai ardea, vreo 6 suflete stăteau adunate-n cerc unele dormind, altele cochetând cu somnul, iar altele fără nici o urmă c-ar avea de gând să doarmă. Cazul meu. Cerul era prea îmbietor pentru a-i refuza chemarea, şi-n plus, “Luceafărul” meu era la doar câţiva paşi de mine. Ne despărţiserăm deja când întâmplarea aceasta pe care-o aştern aici era în curs de desfăşurare, aşa că, odată cu focul, mocneau şi-n mine amintiri trecute ce fuseseră acum reaprinse. M-am răsucit când pe-o parte, când pe cealaltă, impunându-mi gândurilor şi picioarelor să se limiteze strict la spaţiul de pe salteaua unde eram aşezată. Până m-am mai foit eu, toată lumea deja adormise. O linişte adâncă se lăsă peste întreaga pădure. Doar lemnele care trosneau răguşit îmi aminteau că nu visez. M-am ridicat pe picioare şi m-am dus spre locul unde el dormea. M-am aplecat peste sacul lui de dormit şi preţ de câteva minute i-am contemplat chipul care mă minţise atât de frumos. Imagini se derulau în faţa ochilor minţii mele până când mi-am apropiat capul de fruntea lui şi i-am sărutat pleoapele. Nu s-a trezit. Doar s-a întors pe cealaltă parte. În schimb, domnişoara cu care împărţea aceeaşi saltea, a tresărit ca în urma unui coşmar. Cu ochii înspăimântaţi, ma privea neştiind dacă-s o nălucă, sau sunt o prezenţă reală. Cu vocea scăzută, i-am curmat temerile, şoptindu-i: “stai liniştită. el a fost (şi) iubitul meu.”

Aceasta a fost a treia oară. Şi ultima.

…A n-a OARĂ…

Crivăţul şuiera spulberând troienile ce ţineau paravan maşinii. Înaintam ca nişte bezmetici prin iarna aprigă, gonind pe o şosea necunoscută lumii. Vântul urla, roţile scârţâiau, pădurea forfotea, dar eu eram în siguranţă în dreapta ta. Cu tine la cârmă. Văzându-te acolo concentrat în a ţine piept forţelor dezlănţuite ale naturii, am avut pentru prima oară simţământul că lângă mine se afla un bărbat. Un bărbat ce vroiam să fie-al meu. Broboane mari de sudoare ţi se iveau pe frunte, dar ţi le ştergeai rapid cu mâneca. Toate gesturile tale îţi trădau latura feroce. Erai asemenea unui animal flămând prins în laţ care se zbate din toţi rărunchii să se repeadă după pradă. Cu toate acestea, ochii albaştri te plasau în sfera fiinţelor angelice. Oriunde-n jurul meu, respiram bărbăţie. Un gospel reconfortat întreţinea atmosfera de gheaţă totuşi. Asemenea unei feline neîmblânzite, te sorbeam din priviri. Jocul acesta al gesturilor nerostite nu a durat însă prea mult. Am văzut cum îţi iei mâna de pe volan şi o duci uşor spre schimbător. De acolo până să ajungă pe piciorul meu, n+a fost decât o chestiune de câteva fracţiuni de secundă. Mă prinsese. Sau îl prinsesem. Nu contează asta. Contează că în momentul imediat următor, am avut o străfulgerare lucidă. Singura pe care-o avusem de când mă aflam în maşină alături de el.

I-am luat mâna într-a mea şi i-am dus-o încet către schimbător. Apoi, cu o voce mieroasă, i-am spus:”eşti insurat.”

————————————————————————————————-

Epilog

All you need is that craziest thing called L-O-V-E.

not this kind of;

nor this one;

but THIS l o v e.

 

Trilogie kieslowskiană.

Ce poate fi mai bun într-o seară mohorâtă ca aceasta decât să bei un ceai cald, să pui pe repeat piesa asta şi să te uiţi la o productie de-a marelui Kieslowski? Cred ca NIMIC. Îmi menţin înca opinia, subiectivă ce-i drept, că dupa Ingmar Bergman, Krzysztof Kieslowski mânuieşte cel mai bine resorturile transpunerii jocurilor emoţionale în arta cinematografică.

În Trilogia sa care-a marcat istoria celei de-a şaptea arte, marele regizor converteşte imagini de viaţă (conjugală) în scene filmice ingenios gândite şi atent construite. Pentru că, fiind vorba de metamorfozarea culorilor în emoţii corespunzătoare, nu e tocmai uşor să surprinzi elementele care, prin însumarea părţilor din care sunt alcătuite, să dea efectul scontat.

Prima dintre “culori”, Bleu, te învaţă că a fi “albastru” nu e uşor. Pelicula surprinde experienţa soţiei unui mare compozitor după ce acesta, împreună cu fiica lor de 5 ani, mor într-un accident de maşină. Scenele se derulează lent, asemenea unui marş funerar, având scopul de a permite celui ce vizionează filmul, să stăruie asupra fiecărui detaliu. Detalii pe care Juliette Binoche, interpreta personajului principal - Jullie, le evidenţiază fără cusur prin expresia feţei pe care-o modelează cu o naturaleţe specifică ei. Trăirile interioare sunt “scuipate” prin muzica pe care aceasta o compune, muzică ce va reuşi, în final, s-o elibereze de un trecut încărcat, de un albastru nevrotic şi obtuz, către adevăratul albastru, cel al zenitului. Trăirea fimului la un nivel paroxistic, e asigurată, de nimeni altul decât Zbigniew Preisner, zeul sunetului care încununează într-o armonie perfectă munca regizorală.

Transpus în domeniul jazz-ului, feeling blue means MILES DAVIS. aici.

Blanc, deja mi se pare mult mai bine realizat decât producţia anterioară. Povestea este mai palpitantă, iar ideea de egalitate între soţi e expusă într-un mod fără cusur. Firul căsniciei e unul încurcat, cu multe noduri metafizice care, aparent, pot fi desfăcute doar prin ceea ce se numeşte divorţ. Motivul divorţului e unul de-a dreptul banal: soţul nu o poate satisface sexual pe partenera sa. Plecând de la acest banal cotidian, acţiunea se deplasează încet, dar sigur, către climaxul filmului ce este atins, în cele din urmă, graţie ejaculării lui şi geamătului plin de împlinire organică şi lăuntrică al ei. Apogeul scenic surprinde ecranul în ALB. Ceea ce mă face să afirm că pe această parte a trilogiei o îndrăgesc cel mai mult, e faptul că filmul nu se încheie în momentul său paroxist, ci el continuă cu un mers descendent al tensiunii, până spre final. În fine, finalul e cam sec, în sensul că dacă se aplica un “cut” al ultimei secvenţe, era perfect. Oricum, ideea de “a fi alături la bine şi la rău, până ce NICI moartea nu ne va despărţi” (căci experienţa morţii se dovedeşte a fi doar o bufoneriadă bine ticluită de către domnul frizeraş), este expusă aici într-o manieră apoteotică.

Nu, nu mi s-au terminat toate resursele, căci încă nu v-am povestit şi despre Rouge. În ultima realizare a triadei, Kieslowski exploatează intens ideea de infidelitate. Se ştie că roşul, sub toate formele sale de purpuriu sau cărămiziu, asta exprimă. Este vorba despre infidelitate fizică, dar mai ales despre infidelitate morală. Această latură a proscripţiei transfigurată în plan social, creează personajul secundar, un bătrânel, fost judecător pensionat, care-şi găseşte plăcerea ultimelor zile în spionajul telefonic. Aşa încât, dramele cohabitanţilor săi, sunt înregistrate pe bandă rulantă. Evident, supliciul ce se ascunde în spatele acţiunilor sale, este provocat de o tragedie romantică a tinereţii sale. Şi evident, el poate fi anihilat doar de către cineva a cărui viaţă să constituie absolutul moral. Acest absolut e întruchipat cum nu se poate mai bine, de încântătoarea Valentine (Irene Jacob) care, în ciuda purităţii sale morale ce tânjeşte după un strop de iubire autentică, are parte de-aceeaşi soartă: este înşelată de aşa zisu-i iubit. Cele două personaje, bătrânul şi tânăra model, realizează o completare reciprocă perfectă, o reconstituire originală a întregului masculin şi feminin, aşa cum numai Kieslowski o putea realiza. Întreaga producţie, pare a-şi uni forţele nevăzute şi cuvintele nerostite, pentru a exprima un singur gând: pe roşu nu se trece!

În concluzie, în oricare combinaţie le-ai pune, albastrul, albul şi roşul nu trebuie să lipsească din nici o paletă de culori filmice ale cinefilului veritabil.